marți, 17 octombrie 2017

BARCELONA - NAPOCA









Memento  Octombrie 525 m Piero della Francesca – 125 m Gheorghe Sion - 125 n Tache Papahagi – 25 m Amita Bhose


Prezentatrea albumului  Colocvii  Portrete de George Anca și Cristian Radu Nema
 

Intervenții
Portretizați prezenți: Recunoscându-ne
George Anca: Amita Bhose după 25 de ani
Puși Dinulescu:  Portrete dramatice deja lansate deunăzi
Corneliu Zeana: Tache Papahagi in memoriam
Viorel Speteanu: Din vremea lui Gheorghe Sion


Teatru de Poezie: Liana Nicolae, Gabriela Tănase, Vali Pena, Puși Dinulescu, Gheorghe Dănilă, Ștefan Opreanu


Lansări de carte
Lia-Maria Andreiță, Ion Andreiță: Iubiri lângă Marele zid, Antim Ivireanu, 2017
Dimitrie Grama: Magul, Media Print, București, 2017


     Editura Semne, 2017

Noua carte a lui Puşi Dinulescu, subintitulată Teatrul ca mod de existenţă, nu este numai un strigăt de revoltă faţă de situaţia din teatrul românesc de azi, dar şi din toată societatea, ale cărei obiceiuri au devenit adevărate metehne. Dar nu este o carte sumbră. Umorul inimitabil al lui Puşi Dinulescu, sarcasmul lui, spiritul asociativ şi revelaţiile, chiar, asupra unor aspecte ale lumii noastre actuale, care se împletesc şi cu reveriile poetice ale autorului, fac din această carte o lectură fascinantă, dar şi foarte utilă, mai ales dacă ţinem seama de prezenţa în volum şi a unei ample dizertaţii, intitulată Cum să scrii o piesă de teatru bună, care descoperă, într-un limbaj plin de culoare şi exuberanţă, tehnici foarte concrete ale dramaturgiei, care sunt aceleaşi la marii scriitori, chiar dacă ei sunt aparent foarte diferiţi.
ADRIAN  BOTEZ

   
ÎNŢELEGÂND

două feţe – ale aceleiaşi
monede: viaţa şi
moartea

mi s-a făcut silă de
amândouă – aşa că – la ceas
hotărât - voi
scuipa – din toate puterile (ca din
tun)  – parşiva
monedă – în palma lui
Charon – ciungindu-l – făcându-l – astfel
invalid de vâsle

ca urmare – liber şi de
unul singur - voi începe să
hoinăresc – să
navighez – foc de
curios – printre hotarele tuturor lumilor
posibile – apărând când
vreau – dispărând
când îmi convine


AFTELE, MASTURBAREA ŞI RATAREA CONTINUĂ A ESENŢIALULUI: vol. „TRANSFER”, de LIVIU IOAN STOICIU
(Editura Polirom, Iaşi, 2017)


Despre spaţiul cu „n” dimensiuni, despre „scurtcircuitarea” temporalităţilor, până la desfiinţarea lor în Unica Sinteză Atemporală – se ştie şi se vorbeşte de mii de ani, prin ALCHIMIE şi ASTROLOGIE. Din păcate, „cele mai înalte ştiinţe” (cum le numeşte Învăţătorul, din nuvela belgianului Jean Ray – „Psaltirea din Mainz”) n-au fost şi nu sunt la îndemâna oricui: ele sunt supranumite „ştiinţe regale”, au fost practicate de preoţii templelor sacre şi de cei mai dotaţi spiritual dintre ucenicii lor, iniţiaţi o viaţă de om... – ...şi, de aceea, şi azi, în aşa-zisa „modernitate”, ele sunt luate în râs (mai abitir ca altădată!), de tot mai josnica populaţie de plebei ignari, aprope grohăitori, ai Terrei...
Abia dacă sunt admise discuţii vagi (discuţii născute din politeţe frivolă, de salon, nicicum din Ştiinţă!), despre ALCHIMIE şi ASTROLOGIE, dar nu în forma lor esenţial-adevărată, ci tangenţial, prin literaturizare „fantastică” sau, cel mult, „ştiinţifico-fantastică”! - în cazurile unor somităţi mondiale, de tipul unui Mircea Eliade („La ţigănci”, „Secretul doctorului Honigberger”, „Nopţi din Serampore” etc.), sau Jean Ray (contemporan cu Mircea Eliade – excelenta nuvelă „Psaltirea din Mainz” apare în 1929, în „La revue belge”: „N-am acum nici dispoziţia necesară, nici mintea destul de limpede, pentru a vă ţine un curs de hipergeometrie, dar sunt convins că există un spaţiu diferit de al nostru; un spaţiu pe care visele, de pildă, ne fac să-l discernem şi care prezintă, într-un plan unic, trecutul, prezentul şi poate viitorul, însăşi lumea atomilor şi a electronilor, cu aştri rotitori, cu spaţii relative şi imense, cu vieţi vertiginoase şi misterioase […]. Astrologia este o ştiinţă a celei de-a patra dimensiuni, şi savanţi ca Nordmann şi Lewis încep să-şi dea seama că această înţelepciune milenară, ştiinţa modernă a radioactivităţii şi cea foarte nouă a hiperspaţiului sunt surori trigemene” – cf. Jean Ray, „Psaltirea din Mainz”, în antologia „Maeştrii anticipaţiei clasice”, Minerva, Bucureşti, 1975, p. 209).

În această zonă, tulbure şi extrem de periculoasă, prin necunoscut şi prin absoluta incontrolabilitate, încearcă, şi LIVIU IOAN STOICIU (cu timiditate şi precauţiuni infinite, cum se şi cuvine...) să-şi aducă personajele noului său roman, „Transfer”. Evident că nu poate oferi nici garanţii, nici soluţii, la problema „hiperspaţiului”, a spaţiului cu „n” dimensiuni – dar, spre deosebire de colegii săi scriitori – măcar încearcă: folosindu-se, ca de nişte palide şi nesigure argumente (aproape hilare, în faţa preagrăbiţilor şi jalnicilor locuitori ai zilei de azi...), de străvechi eresuri, de sacre tradiţii şi, mai cu seamă, de intuiţie („voci interioare”).
Dar demonstraţia sa, de fapt, morala întregului său roman, este că oamenii sunt total nepregătiţi pentru experimentarea sacralului suprem, despiritualizarea şi mimarea, revoltătoare şi jalnică, a „credinţei” (înnămolită în superstiţii şi formalism senil, chiar de către Biserica-de-Zid!), parazitarea percepţiei sacrale, prin fleacuri evenimenţiale, prin gălăgie babilonică, infernal-inutilă şi asurzitoare de Duh, prin pierderea „antenelor” spirituale şi a capacităţii de discernământ valoric, prin instincte înjosite - îi livrează, complet dezarmaţi şi îngreţoşător de grosolani, în faţa Sublimului Necunoscut (care SUBLIM NECUNOSCUT nu depersonalizează, ci revelează, după iniţieri cumplit de periculoase şi de profund dureroase [a se vedea „aftele” şi „tumorile” ce-l torturează, în roman, pe personajul central, experimentatorul ne-experimentat spiritual şi, până la urmă, dovedit ne-vrednic de iniţiere – pedagogul OLIMPIU], REVELEAZĂ EUL ESENŢIAL, EUL DIVIN: „Adevărul e că Oli [Olimpiu] n-are cum să priceapă vocile interioare, n-are destulă linişte, nici distanţă. Nici n-are parte de atâta singurătate, să mediteze, să aprofundeze şi să audă esenţialul” – cf. p. 330.
Şi de aceea, probabil, „cartea” va rămâne la stadiul de „jurnal”. Nici acela terminat.
De fapt, sunt două jurnale, paralele:
a-caietul intitulat „Strict confidenţial”, prin care-şi comunică, reciproc, el şi colegul său, pedagogul nr. 2, CORNEL, banalităţile cotidiene (fiecare, din „schimbul” său...) – banalităţi, însă, violente şi absurde, ale unui internat de elevi şi eleve demenţi/demente sau, poate, de posedaţi/posedate...sau, poate, de indivizi tineri care au refuzat invazia posesivă a temporalităţii, baricadându-se în violenţa şi sexualitatea exacerbată (dar...trezită doar prin absolut sterila MASTURBARE, de cele mai multe ori!) a unui prezent inconştient/non-conştientizat, lăsat complet la voia întâmplării... – ...şi tocmai aşa pierzându-şi personalitatea...;
b-jurnalul („notele”) lui RADU, fratele „nebun” al soţiei sale, DIDA.
[...Şi va mai exista un pseudo-jurnal, început, ludic, mimetic şi hilar, de însuşi...OLIMPIU!]
Dar cine ar putea afirma, cu mâna pe inimă, în zilele noastre, care este bariera care-i separă pe cei non-nebuni („normali”), de cei „nebuni” („a-normali”)?!
Fără să pună accente excesiv-insistente (şi bine face!) pe dimensiunea politică a existenţei anonimului spiritualo-existenţial OLIMPIU (un pedagog de internat liceal, apolitic), LIS urmăreşte:
1-pe de o parte, comportamentul („behavior”) pedagogului OLIMPIU, în raport cu familia (soţia-Dida, fiul Mihai, rudele lui Olimpiu şi ale Didei), cu elevii din internat (şi cu „colegii”-pedagogi şi profesori, directori, inspectori, chiar...securişti!), cu factorii feminini de seducţie (aparent aleatorii!), NICOLETA şi INA
2-pe de altă parte, evoluţia lui RADU, fratele aşa-zis „schizofrenic”, al Didei, în relaţia sa, peste timp, „în trecut”, prin intermediul unui jurnal („dictat dinafară”), cu un plutonier-intelectual, mort în Primul Război Mondial, în bătălia de la Mărăşti – 11-19 Iulie 1917 – MARIAN K.
[1917-1977: 60 de ani. LIS  îndeamnă (pe cei „paralizaţi” de temporalitatea degradată, în frunte cu OLIMPIU!) la meditaţie întru Neam, sub semnul cifrei 6 (ŞASE): „NUMĂRUL ANTAGONISMULUI ŞI AL LIBERTĂŢII; UNIREA; MUNCA; SĂPTĂMÂNA CREAŢIEI”.
Dar şi simbolul ÎNDRĂGOSTITULUI...Cum vom vedea mai jos, ratarea, în domeniul EROS („zeul născut înainte de toţi zeii”, zice HESIOD, în „Theogonia” sa!), este cvasi-perfectă...!] 
Apoi, obosit de această primă experienţă transtemporală „în trecut” (plutonierul „mort”, MARIAN K., de fapt, un spirit autoritar, aciuat în interstiţiile unui timp iluzoriu, şi care încearcă să-l invadeze, interior-comportamental, nu doar pe „scribul” jurnalului, RADU - ci şi pe cititorul jurnalului, OLIMPIU: OLIMPIU nu ştia să cânte la pian şi, dintr-odată, în sala Casei de Cultură, OLIMPIU se trezeşte cântându-i la pian, dumnezeieşte, colegului său, pedagogului CORNEL...unicul său spectator!) - OLIMPIU nu mai e în stare să-l urmeze (decât scurt şi secvenţial), pe RADU, într-o experienţă transtemporală ÎN VIITOR, cu o enigmatică şi destul de banală fată, dar intens premonitorie, pentru cei din 1977!) - ANCA...
L-am numit pe personajul OLIMPIU, mai sus: „nevrednic”. Nevrednic de Revelaţia Originarităţii, precizăm noi, acum (pentru „pregătirea vizionară”, OLIMPIU a auzit, întâi, zvonul despre un „STRĂIN” enigmatic, care se plimba, ca un „strigoi”, prin internatul liceului unde era el pedagog...apoi, într-o sală publică, a avut viziunea unor multitudini de membre şi capete umane, străbătând/răzbătând, dintr-o altă dimensiune, prin văzduhul încăperii...): „aftele”, din gură şi de pe limbă, simbolizează o încercare, mai mult ca sigur, „DINAFARĂ” (din hiperspaţiu!), de iniţiere întru Logos-ul Divin DEMIURGIC. OLIMPIU nu suportă durerile iniţierii, se vaietă „ca o muiere”, cum îi zice soţia sa, Dida.
Cutremurul din 4 Martie 1977 îl impresionează, pe OLIMPIU, până la lacrimi (...dar nu-şi pune prea multe întrebări, în legătură cu dispariţia unui autobuz plin cu pasageri, în SUD, ÎNAINTE de cutremur, şi reapariţia aceluiaşi autobuz, DUPĂ cutremur, în zona de NORD-VEST a ţării, cu tot cu pasageri!), îşi dă seama că poate fi un fenomen conex viziunilor şi meditaţiilor lui RADU (de fapt, RADU îl şi atenţionează că, de cum va fi aflat şi citit jurnalul său, se va dezlănţui un MARE cutremur!) – dar rămâne la nivel de lamentaţie, şi nicidecum nu aprofundează conexiunile mistice (dintre Logos şi Acţiune/Evenimenţial - conexiuni care duc la Rădăcinile Logos-ului Mundano-Demiurgic!
Adică, duc DINCOLO DE „AFTE” (situate la nivelul gingiilor şi al Vârfului Limbii, adică la RĂDĂCINA LOGOS-ULUI FIINŢEI UMANO-DIVINE!) ŞI TUMORI „DORSALE”...dublate de „inflamaţia” penisului (a se vedea nuvela lui DANIIL GRANIN, „Loc pentru monument”, în care tulburările de identitate temporală se manifestă tot prin apariţia unor „pete maladive”, aparent „infecţioase”... – cf. antologia  de literatură ştiinţifico-fantastică sovietică, ŞALMUGRA”, Univers, Bucureşti, 1981, p. 17)!!!
OLIMPIU nu vrea/nu poate să înţeleagă, din eresuri, decât aspectul lor primitiv şi cvasi-penibil, ludic, nu-i în stare să întrevadă (dincolo de „aspect”!) PARADISUL, realitatea ultimă, cea de după „aberaţii”-„vrăjeli”, (cum scrie OLIMPIU despre propria sa viaţă, într-un pseudo-jurnal, calchiat după cel al lui RADU: „În această dimineaţă, Oli s-a trezit scriind de mână, într-un caiet dictando. La fel s-o fi trezind şi Radu scriind notele lui Marian K, dedublat! Doar că, din câte a luat seama mai apoi, Olimpiu s-a dedublat într-un fel vizionar, care se priveşte pe el peste…12 ani, a făcut socoteala, în anul 1989![…] Ce e ăla <<spirit>>? Toată viaţa s-a întrebat ce este un <<spirit>>. Nu e o aberaţie? Se vede din ceruri, ce chestie. S-a gândit să scrie ca despre altul, a pus titlu: <<VRĂJELI>> ” – cf. p. 303).
Nu. Nici vorbă de vizionarism: ANCA, o ipostază mult inferioară, spiritual, lui MARIAN K., cel venit „din trecut” -  vine, totuşi, „din viitor”, şi este respinsă (fără discernământ!), de iresponsabilul, de blazatul, de hipoenergeticul OLIMPIU.  Pur şi simplu, din oboseală...
În definitiv, totul şi toate, în univers, sunt un vârtej energetic enorm, cosmico-rânduit, de forme şi informităţi (precum le văd elevele din internat ANA IONETE, CLAUDIA etc. – când e vorba să-l descrie pe „STRĂINUL MISTERIOS”, care se plimba prin internat...): „...o sferă mică, luminoasă...după care s-a trezit brusc încărcată cu electricitate statică...Claudia i-a declarat că era o lumină ciudată, albă cu totul, cu o formă nedefinită, vaporoasă...”.
OLIMPIU se eschivează, jalnic, total perdant, de la acest „vârtej energetic enorm”.
Mai grav: OLIMPIU (în ciuda numelui său, cu rezonanţe mitologice supreme şi în ciuda sugestiei, prin onomastică, a luptei întru victoria miraculos-divină – „olimpiada”...) tratează Erosul la nivel strict fizic, ba chiar la modul isteric şi obsesiv-bestial. Se repetă, mecanic, aproape enervant, coitus-urile cu soţia sa, pentru „a se calma”. NICOLETA şi INA sunt experienţe sacrale, pe care OLIMPIU le acceptă (dintr-un instinct inferior), dar nu şi le asumă, spre propria-i evoluţie spirituală - şi le lasă (cel puţin în al doilea caz) doar la nivelul de...”sex oral”.
Nu poate înţelege esenţa: „fiinţa energetică” sau „făptura de lumină” -  totul fiind trecut, de OLIMPIU, prin ZONA MERCANTILULUI strict uman: „Cu siguranţă, RADU a încheiat un târg, adus în acea lume...Adică nu numai diavolii încheie pacte secrete, după care te trezeşti recompensat cu puteri paranormale, ci şi îngerii?” – p. 275. Şi, mai departe, simplifică grotesc, în zona raţionalităţii/conştienţei şi a simplei „dublări” de personalitate (în loc să facă efortul de a percepe semantica mistico-iniţiatică a „somnului” şi „trezirii”), pornind de la afirmaţia lui RADU: „Aşa sublinia Radu: <<Existam în două lumi…dar niciodată n-am fost treaz (conştient) în acelaşi timp în ambele lumi, ci ori aici, ori acolo>>. Că numai printr-o astfel de tehnică a dedublării <<se poate ajunge pe alte corpuri cereşti şi comunica anume cu fiinţe din alte lumi îndepărtate>>” (cf. p. 275)   - fără să ia în seamă iniţierea rosicruciană, în care nu e vorba de „alte corpuri cereşti”, ci de stadiile prin care trece evoluţia spirituală a Pământului!
Chiar dacă MASTURBAREA domnină secta „Energiilor Arhanghelului” (dezvăluită lui OLIMPIU de către INA şi condusă de „Doamna ARISTOCRATĂ”!), OLIMPIU nu aprofundează identitatea şi efectele ultime ale sectei, fie ea şi luciferică (fetele din internat „îi mulgeau” de sămânţă/”spermas”-ul eterico-divin, pe băieţi, în eprubete!) - ...fie ea şi dezgustătoare, fie ea şi demnă de ulterioară respingere, categorică...
OLIMPIU este construit, de LIS, ca un soi de păpuşă „LI-HILDE” („Olimpiu, acasă: termină de cusut păpuşa Li-Hilde - <<un mecanism infernal, care nu coase ţesături, ci minţi>> - îi spune soţiei lui, Dida”), un automat înţepenit în acest prezent aneantizator. UN RATAT PERFECT!
Regretăm reţinerea lui LIS de a folosi dialogul REAL, pentru a dramatiza, până la „interogaţia-fundament”, acţiunile şi fenomenele narate...Dar există, totuşi, un oarecare dramatism, suficient de elaborat, obţinut prin „ciocnirea” banalului exasperant, al primului jurnal („Strict confidenţial” – cel al „transferului” evenimenţialului efemer, total entropizat şi entropizant, derivat din behaviorismul unui perfect insignifianto-năuc, pedagogul-coleg mai tânăr, CORNEL) – cu al doilea jurnal, faţă de care RADU dezvoltă exaltările sale mistice, de  călător prin sine”. O altă „ciocnire”, generatoare de cvasi-dramatism, este chiar „ciocnirea” dintre impotenţa spirituală şi cognitivă a „aftosului” (citeşte: „încercatului şi doveditului ca nevrednic PAZNIC AL INTRĂRILOR!) OLIMPIU – şi vizionarismul extrem de riguros, al temerarului meditativ RADU (...care va şi dispărea din privirile umane, în finalul romanului – după ce s-a iniţiat, extrem de conştiincios şi corect, şi şi-a asumat HIPERSPAŢIUL!).
Oricare „ciocnire” este generatoare de energii. Romanul lui LIS nu rezolvă nimic din problemele umanităţii, dar incită la căutări personale, la soluţii de iniţiere întru ocultarea spaţio-temporală. Fiecare, după forţele sale, după „gradul său de alienare”, în raport cu „temniţa acestei lumi”.
După opinia noastră, titlul nu reflectă exact ceea ce se străduieşte autorul să demonstreze: nu este vorba de „transfer de personalitate” (singurul argument, şubred şi discutabil, până şi el...) este cântatul la pian, al unui individ care, până atunci, nu cântase deloc (cf. lecturarea jurnalului „dictat” al lui RADU, unde se afirma că MARIAN K. cânta la pian, profesionist...), ci de căutarea (ratată) a identităţii umane terestre, în hiperspaţiul SUPREM-NON-IDENTITAR.
LIS devine, prin acest roman, un continuator al acelor celebri (şi iniţiaţi!) scriitori meditativi ai Terrei, care, mereu, îndeamnă omenirea la ieşirea din sinele său strangulator (sinucigaş), şi eliberarea în SINEA COSMICO-DIVINĂ.
Chiar ratatul OLIMPIU devine conştient că, prin această auto-eliberare, omul ar putea scăpa (ocolindu-le...) de consecinţele Apocalipsei...”anunţate”!
                                                                      prof. dr. Adrian Botez


NOI ARHIVE, NOI COMORI, NOI DESCOPERITORI: „ARHIVELE DE LA HAŢEG – Monografii, legende şi vivisecţii”, de CONSTANTIN STANCU
(Editura CronoLogia, Sibiu, 2017 – 204 pagini)

Născut în toi de legendă şi vârtejuri istorice milenare, haţeganul CONSTANTIN STANCU îşi reînnoieşte dezvăluirile şi revelaţiile, în noua sa carte monumentală, ARHIVELE DE LA HAŢEG – Monografii, legende şi vivisecţii”, Editura CronoLogia, Sibiu, 2017 (care o continuă pe prima: Arhivele de la Haţeg: de la Neantia la Vâltoarea Sufletelor, Editura Realitatea Românească, Vulcan, 2010).
Cartea sa cea nouă nu este, cum s-ar crede, la o privire superficială, doar o reluare de recenzii, publicate, în timpuri trecute, prin reviste – ci, în primul rând, o viziune cronicărească şi critică, deosebit de temperată (deşi „patima topos-ului” clocoteşte, sub crusta obiectivităţii!): CONSTANTIN STANCU îşi iubeşte şi-şi respectă, ca nealtul, locul naşterii, care coincide cu punctul ZERO al pornirii istoriei daco-valahe şi, de ce nu, chiar mundane.
De aceea, nu ne miră deloc, ci considerăm ca urmând logica memoriei Haţegului, când autorul dedică mai bine de 60 de pagini scrierilor şi cercetărilor acribioase asupra istoriei şi mitologiei originar-haţegane, ale lui IANCU BADIU: „Badiu Iancu, un pasionat de istoria Ţării Haţegului” (p. 16), „Cultura de Haţeg: Mistere, arheologie, suferinţă...” (p. 19), „Haţeg, un turn de veghe pentru o mie de naraţiuni” (p. 22), „Valea Sargeţiei, povestea Ţării Haţegului în vremuri complicate” (p. 28), „Haţeg, epopee şi farmec” (p. 35), „Istoria de Haţeg” (p. 43), „Despre <<DISTRICTUL>> Haţeg” (p. 51), „Haţeg, un oraş între două lumi” (p. 60), „Haţeg: Cheia unui oraş în tranziţie” (p. 65).
Se spune că Haţegul ar fi fost, la începuturile istoriei dacice, capitala Daciei...Nu se ştie adevărul adevărat despre această afirmaţie, încă neprobată suficient, dar se ştiu nişte realităţi lingvistice:
„<<Terra Harszoc>> avea un statut special, f[cea parte din voievodatul lui Litovoi. Era locuită de <<olahi>>. (...) Era un castelan de Haţeg, era o cetate, un district, a fost un sat, a devenit un oraş, târg însemnat, a fost un <<fluvium Haczac>>. Sursele sunt profunde, denumirea trimitea la un <<haţeg>>, pădure măruntă, hăţiş, dar nu şi denumire coruptă de funcţionarii din cancelariile vechi, interesaţi să facă stăpânilor pe plac.
Poate o familie de frunte a dat denumirea localităţii – Haczoku -, apoi a pierit în negura vremurilor. Unii au considerat că Haţegul a fost <<colţul din spate>>, un umăr de deal – o localitate de margine de lume! Denumirea putea proveni de la un loc de judecată, <<şase scaune de judecată>>. Capitala Daciei romane se numea <<Sarmazege>>, o denumire mai puţin remarcată de istorici, dar posibilă sursă pentru numele actualei localităţi. Cumanii puteau să-şi fi lăsat urmele pe aici – <<hârs>>, însemna URS (n.n.: de fapt, nu cumanii, ci dacii simbolizau casta războinicilor, prin URS!). În Europa Evului Mediu exista un titlu nobiliar: <<herzog>>, <<herstsog>>, <<herceg>>, <<herţeg>> (n.n.: însuşi Mircea cel Bătrân se intitula „herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului...”)” – cf. Iancu Badiu, Haţegul, din cele mai vechi timpuri, până la anul 1700, p. 22).
Suferinţele haţeganilor au continuat, înafară de ocupaţia romană, sub austrieci: Haţegul era zonă grănicerească! „Pentru că Haţegul a fost un oraş grăniceresc, a fost nevoie de o abordare a fenomenului regimentelor din Haţeg, cu toate regulile, drepturile şi obligaţiile care rezultau din această activitate specială, într-un imperiu care se apăra de celelalte imperii, cu analizarea vieţii de zi cu zi, cu problemele care măcinau traiul grănicerilor din această cetate (...) Haţegul era controlat în stilul marilor imperii!” – cf. Iancu Badiu, Oraşul Haţeg sub stăpânirea austriacă, 1688-1867, p. 28).
Dar Haţegul a fost şi zonă de cultură, iluminată de trecerea unor personalităţi de geniu, ale daco-valahilor de altădată: AUREL VLAICU, OCTAVIAN GOGA, familia DENSUŞIANU, ION POP RETEGANUL, NICOLAE R. DANILESCU – dar şi EMINESCU, sau BOGDAN PENTRICEICU HAŞDEU şi NICOLAE IORGA. Pe aici a trecut MIHAI VITEAZUL, în drum spre Praga şi, apoi, spre Alba Iulia…la Prislop este locul minunat, în care are sălaş de veci Duhul Sfânt al lui ARSENIE BOCA
Ţara Haţegului a fost vizitată intens de Nicolae Iorga, marele istoric, care a ajuns în posesia unui document important: CONDICA HAŢEGULUI, unde au fost însemnări în limbile română, germană, maghiară, latină (…). Nicolae Iorga a deplâns, în anul 1923, modul în care era administrată mărturia despre o lume care a fost, în antichitate, în acest ţinut. Cărturarul a revenit în Ţara Haţegului în anul 1940, a călătorit prin  zonă ca un cuceritor, fotografiile sale din acea perioadă sunt, şi acum, păstrate în casele oamenilor” (cf. Iancu Badiu, Oraşul Haţeg în perioada interbelică, 1914-1944, p. 45).
Dar Haţegul înseamnă şi ciocniri (uneori, sângeroase…!) şi armistiţii religioase, între romano-catolici, ortodocşi, greco-catolici, lutherani, penticostali, baptişti…înseamnă şi societăţi cultural-literare (Haţeg – filială a ASTREI!), biserici, reviste, viaţă literară, mai obscură sau mai activă…înseamnă adeziuni la mişcările sociale şi naţionale valaho-ardeleneşti (anii răscoalei lui Horia şi ai revoluţiei 1848-1849, a lui Avram Iancu, sunt scrise, în Cronica Haţegului, cu sânge şi lumină!)…
…În anii comunismului stalinist incipient, “au apărut la putere pături sociale anistorice: evreii, maghiarii, ţiganii, minorităţile naţionale, săracii, refugiaţii de război, trimişii de la centru (…). În anul 1948, a început fenomenul de captare a Bisericii Greco-Catolice, în cadrul Bisericii Ortodoxe…într-o reîntregire forţată, din motive politice şi de strategie comunistă” – cf. Iancu Badiu, Oraşul Haţeg în regimul comunist, 1944-1965).
…Azi, Haţegul trăieşte mari nedumeriri şi, de multe ori, dezamăgiri istorice…dar, alături de tragedii, ei ştiu să nădăjduiască în victorii viitoare: “…marile unităţi din domeniul agro-alimentar au dispărut, nu au rezistat în faţa cerinţelor pieţii naţionale şi internaţionale. Abatorul de prelucrarea cărnii, Fabrica de bere, unităţile industriei locale, o parte din meşteşugari dispar sau îşi reduc mult activitatea.  (…) O nouă lume se naşte, încet, oamenii trăiesc după noile reguli, respiră libertate, responsabilitate, tragedii, victorii nesperate” (cf. Iancu Badiu, Haţegul, un oraş în tranziţie, între două lumi – 1989-2015).
C-aşa-i românul: “cel mai adaptabil animal terestru…”.
După recenzarea analitică şi creatoare de perspectivede mare altitudine şi sintetice”, ofertante de viziuni mai clare, asupra istoriei şi destinului haţegan – scriitorul CONSTANTIN STANCU pune în evidenţă potenţialul creator-artistic al “topos-ului sacru”, Haţegul natal. Adică, nu doar recenzează, ci prezintă personalităţile şi opera unor scriitori de “primă mână”, truditori ai Duhului şi condeiului, din “zona sacrală”: RAUL CONSTANTINESCU (pseudonimul lui Constantin Constantinescu), nu doar scriitor, ci şi eminent folclorist (“Ca la o adevărată judecată a satului sunt strigate  toate fetele şi nevestele din sat, fiind luate în râs defectele şi viciile acestora, în diferite feluri de batjocuri, la adresa lor, apoi se iau în râs gospodarii beţivi, mincinoşi, leneşi, lăudăroşi, zgârciţi, făloşi etc., având ca scop îndreptarea năravurilor rele” – cf. Raul Constantinescu, Străvechi tradiţii şi creaţii populare, din Ţara Haţegului, p. 91) – apoi, apreciatul profesor de Română, monograf şi scriitor haţegan, “meditativul şi generosulRADU IGNA, apreciat de EUGEN EVU ca posedând, în romanele sale, “o luciditate insuportabilă” (Vâltoarea, Valea proscrişilor, Nimic deosebit în timpul serviciului meu – cf. p. 97) – după care urmează un “intermezzo” poetic stancian:  Ţara Haţegului, Cer de iarbă la Ponorici, Toamnă latină, Sarmizegetusa
Mai sunt evidenţiaţi, întru Gloria de Duh Haţegan: PETRU ISTRATE (profesor de Chimie, în Haţeg, între 1967-1971 şi Cetăţean de Onoare “al oraşului Baia Mare, în anul 2010”), scriitor de proză scurtă şi cronicar al vieţii cultural a Haţegului – DACIAN MUNTEAN, DANIEL PIŞCU – dar şi, “cu osebire”, TIBERIU LĂPĂDĂTONI (“Tibi, cum îi spun prietenii”), cu multiple vocaţii: profesorale, teologice, lingvistice, semantice, omiletice, de hermeneutică biblică etc. “A călătorit mult, fiind pasionat de peregrinări, într-o lume în mişcare, şi ea”… - dar, mereu, s-a întors la obârşia sa haţegană. Decedat în 2016: “A lăsat o vie amintire, pentru oamenii care l-au cunoscut şi apreciat. Spirit elevat, a suferit în tăcere, în unele moment ale vieţii, pentru că viaţa i-a rezervat şi umbre, invidii, dureri. Cărţile sale sunt importante pentru că pun în valoare principiile creştine de viaţă şi cunoaştere şi reflect lumea văzută prin ochii unui dascăl pasionat, iubitor de călătorii şi prieten curat…” – cf. CONSTANTIN STANCU, Tiberiu Lăpădătoni, un gând şoptit: Spre culmi
Cartea lui CONSTANTIN STANCU se sfârşeşte printr-o vie şi dinamică prezentare a propriei vieţi şi opere evolutive, a activităţilor sale de tip monahal-culturale (medioevice, dar şi renascentiste!), completate de aprecierile unor critici consacraţi şi de  imagini foto ale cărţilor şi prietenilor săi, scriitorii analizaţi şi psihanalizaţi, în cuprinsul acestei cărţi-monument.
Carte-monument pe care, întru lămurirea unor probleme de identitate spirituală şi naţională, ar face tare bine s-o citească (şi să mediteze, adânc, asupra celor citite…) cât mai mulţi dintre daco-valahi…sau dintre cei care, încă, se mai pretind a fi…a aparţine…a exista, întru Daco-Valahime.

prof. dr. Adrian Botez


ORBUL NORILOR ŞI MARTIRUL SÂNGELUI DEMIURGIC: volumul “TREPTE – 120+1”, de PAUL SPIRESCU
(Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2017)

Vine o vreme…vine o vreme când daimonul Poetului, al Orbului Vizionar, se confruntă cu sine însuşi. Se confruntă cu viziunile şi revelaţiile Norilor…se confruntă cu propriul Sânge Celest!
Poetul Deplin Matur, PAUL SPIRESCU, a socotit, pe degetele Mâinii Stângi (a propriei Umbre, garantă pentru Nevăzutul Divin!), că a venit vremea acestei exasperate, martirice şi iniţiatice confruntări – şi, iată, se răstigneşte pe Crucea unui volum antologic: “TREPTE – 120+1” (12=4 x 3, 4=Pământul şi 3=Cerul, 0=Cercul Creaţiei Lumii – iar UNU este El – Dumnezeu, Poetul…CREATORUL!). Adică, îşi recapitulează, pe pipăite, rănile răstignirii poetico-iniţiatice (“treptate”!), din această “staţie mundană”….
Noi nu-l vom urma, pas cu pas, pentru că Drumul îi aparţine, EXCLUSIV! - …ci, privind Paşii Profetului, vechi de o viaţă şi-o moarte, ne vom pune întrebări, vom spune ghicitori sacre – şi, astfel, ne vom face, fără să vrem (în mod conştient), dar întru karma noastră, o imagine despre Lumea Răstignirii Lui.
EL – fiind Poetul, fiind Dumnezeu, fiind Umbra amândurora, îngemănată.
Orice antologie este prilejul de a-ţi fotografia Răstignirea de Sus, de la Nivelul Norilor. Aşa se dobândeşte, inclusiv de către Poet, o imagine, panoramică şi clară, a existenţei sale, cu picioarele desprinse de pământ şi cu Aripile Umerilor mereu tresăltând, cu fiece silabă, cu fiece stih, tocmai în/înspre Poarta Prăbuşită: PARADISUL CÂŞTIGAT (şi, implicit, DĂRÂMAT…spre RESTAURARE PERSONALĂ) cu fiece silabă-n sublim!
Care va să zică, să purcedem a orbi...adică a vedea celest, revelatoriu şi, deci, atemporal, dimpreună cu Poetul-Profet.
Ca într-o ikebana/flori care trăiesc” japoneză („Caracteristica i. este tridirecționalitatea elementelor utilizate, simbolizând CERUL (ramura primară, care trebuie să depășească o dată și jumătate înălțimea vasului), OMUL (ramura secundară sau laterală, care are 3/4 din ramura primară) și PĂMÂNTUL (ramura terțiară, având 3/4 din cea secundară”), se disting obsesiile şi esenţele obsesive ale Poeziei lui PAUL SPIRESCU:
1-DUMNEZEUL paulospirescian (imaginat, egal, ca VICTIMĂ, CĂLĂU şi, printre evenimenţialul manvantaric - JUDECĂTOR!) este co-participant la angoasele existenţiale ale Omului – şi, deci, este un Dumnezeu fragil şi exasperat, devenit înţelegător-iubitor tocmai prin consubstanţialitatea/empatetismul Său cu creatura „zilei a şasea”-Omul, întru trăirea exasperării (finalizate, sau nu, pe coarda dorului eminesciano-buddhist al extincţiei nirvanice): „nici orbii nu-și mai văd albastrul vis /nici vulturii nu mai ajung la creste /mi-e sufletul bolnav ca-ntr-o poveste /în care Dumnezeu s-a sinucis...” – cf. Scrisoare fără destinaţie, p.137.
Deloc surprinzător, ci chiar perfect logic - Dumnezeul Creştin şi Făt-Frumosul Dacic co-există, întru izotopie semantică perfectă: „Plouă deci domnule Judecător /plouă în stânga și plouă în dreapta /înainte și înapoi /plouă în sus și plouă în jos /plouă ca-ntr-o poveste ciudată de toamnă /în care a fost ucis Făt Frumos... cf. Dies irae, p. 75.
Şi cum martiriul Poetului TREBUIE împărtăşit de divinitate, iar Poetul îşi concepe martiriul întru bizară armonie cu apocalipsa terestră şi divinitatea este inclusă în această viziune cosmic-apocaliptică, dominată de înceţoşarea, până la dispariţie, a formalului, plămădit în acele prime zile ale Creaţiei şi direcţionat, acum, spre o înjghebare-însăilare catastrofică, de…”nimeni şi nimic”: “Asta este, domnule Judecător: /nimeni și nimic. /Doar câini albi orbecăind prin întuneric /șchiopătând prin praful bulevardelor largi /câini nevolnici /câini neputincioși /câini turbați
câini cu lacrimi neștiute în ochi /câini spânzurați de stele /cu un fir nevăzut /și foșnetul tomnatic al norilor pe cer /domnule Judecător. //Pe Calea Lactee, blând ca un păianjen
coboară ceața... cf. Nimeni şi nimic, p. 69.
Atenţie: CÂINELE este LUPUL DACIC, LUPUL FENRIR – cu funcţie soteriologică. Poetul, deci, speră într-o mântuire post factum” a lumii, greşite de Dumnezeu, în primul Său experiment demiurgic
Logica Poeziei este Logica Norilor, Logica Stării de Visătorie DEMIURGICĂ: dar Poezia, ARTA ARTELOR DEMIURGICE şi ŞTIINŢA IMPERIAL-COSMICĂ (în cadrul căreia Hristos şi Lucifer sunt fraţi mistici!) - azi, o mai fi fiind ea necesară, în primitivismul spiritual grosier, în care ne complacem şi ne-nnămolim?
La ce bun /drumul meu sinuos /spre eternitate? /La ce bun /șarpele pământului /și neprihănirea/Cerului? /La ce bun Istoria /Aritmetica /Metafizica? /La ce bun Logica /Norilor? cf. Logica Norilor 5, p. 13.
2-OMUL paulospirescian este, în primul rând, OMUL-ETALON: POETUL. Iar Poetul-Etalon este, la PAUL SPIRESCU, OMUL ŞTREANGULUI (posibil, Francois Villon!):
patron de stele-ntr-un oraș în floare /voi mă-njurați și eu mă fac că n-aud /și tot mă mai alint și mă mai laud /cu dreptu-mi sacru la SPÂNZURĂTOARE...” – cf. Malentendu, p. 77 – sau:
Eu te aștept cu frânghia de gât /de un mileniu parcă și mai bine /îmi înfloresc magnolii pe retine /și râd SPÂNZURĂTORILE de mine /că sunt bătrân și singur și urât /parc-am murit și pentru-ntâia oară /în carnea mea se despletesc vântoase /înverșunate și vijelioase /și parcă-mi umblă Dumnezeu prin oase //cântându-și veșnicia la vioară /dar te aștept printre zăpezi astrale /cântând și eu afon și răgușit /orbecăind din răsărit în asfințit /bolnav de vina c-am îmbătrânit /adulmecând parfumul Umbrei tale /ȘI TOT TE-AȘTEPT CU FRÂNGHIA DE GÂT /și-mi cresc zăpezi în barbă și…atât!” – cf. Vis sub spânzurătoare, p. 136.
Ce tâlc are SPÂNZURATUL? Tarotul străvechi ne dezleagă acest mister, legat, inclusiv (ba, chiar preponderent!) de IUDA ISCARIOTUL (“Nu cine vinde este vinovat: /Adevărul se află/undeva /între vânzare /și credință. /Între cei treizeci de arginți /și al treilea țipăt /al Cocoșului. /Între Cer și pământ...” – cf. Logica Norilor 13, p. 21): Spânzuratul, în străvechiul joc al tarotului,  este simbolul  Celui ce Reuneşte Cerul cu Pământul…al Mântuitorului Real şi Viu în Vecie!
SPÂNZURATUL, în Antichitate şi-n Evul Mediu, era o imagine strâns legată de Mistica Beţivului, adică a celui Desprins de Pământ şi intrând în TEMPLUL BACCHIC, adică al lui DIONYSOS, cel isotopic semantic cu “prigonitorul”-iniţiatorul său trac, LICURG: LICURG îl transfigurează pe DIONYSOS, prin azvârlirea în Marea Cosmică – în MAGUL COSMIC-SOTERIOLOG.
Crâşma-Templu Dionysiac are “Logica Norilor /Visătorilor Demiurgici” – “moartea Crâşmarului Sacru” este semnalul TRANSFIGURĂRII POETICE – iar “LUNA-TÂRFĂ” este semnul PROSTITUATEI SACRE, nocturna ARTEMIS:
Haide fraților să tragem /o beție ca-n poveste /noaptea asta-i fără margini /nu mai poți nimic să zici /uite c-a murit crâșmarul /și nici crâșma nu mai este /toți ne lasă-n noaptea asta /să ne-nmormântăm aici /adu mă un vin mai negru /cum îmi e inima mie /cântă lăutare cântă /cântecul care m-a frânt /puneți luna asta – târfă /s-o mâncăm pe farfurie /puneți stelele din ceruri /să danseze pe pământ /noaptea asta-i fără margini /nu mai faceți pe nebunii /luați și beți cât mai există /cârciumi pentru visători” – cf. Fuga necesară, p. 52.
În zona umană, Poetul are nevoie de ANDROGINITATE. De aceea, în Poezia paulspiresciană, apare, frecvent, imaginea MAMEI – ca element cosmic, în care MAMA BIOLOGICĂ, devenită un fel de “MUMĂ” goetheană, sau “VÂLVĂ” daco-valahă (în fiecare dimineață mă trezesc /pe un covor de iarbă-nrourată /o strig pe mama și n-o mai găsesc /și mama nu mai vine niciodată...” – cf. Mama mea din adâncuri, p. 39) transcende, firesc, în MATER DOLOROSA/MAICA DOMNULUI/Principiul Feminin COSMICO-NOCTURN/YIN al buddhiştilor:
Prințul nopții falnic călărind /armăsarii de absint ai sorții /cum de-atâta arșiță stelară /fructul vieții se oferă morții /frații mei de sabie și scut /risipiți sub faldurile ploii /dați-mi voi un trup de împrumut /căci de-al meu m-au jefuit strigoii /și așa cum s-a făcut de ger /rătăcind albastru printre stele /parcă/simt cum mă privesc din cer /ochii de topaz ai mamei mele...” – cf. Invocaţie, p. 106.
TOPAZUL”, în tradiţia esoterică, simbolizează: fidelitatea, prietenia, blândeţea şi integritatea. “Se spune despre topaz ca fereşte persoana care îl poartă de invidii, intrigi, vrăjitorii şi magie neagră. Femeile care poartă această piatră sunt frumoase şi fertile” – afirmă esoteriştii.
CEEA CE TRIMITE LA CO-FUNCŢIA SOTERIOLOGICĂ A MAICII COSMICE – funcţie pe care o “împarte” cu Izbăvitorul ETERN-DEMIURGIC-HRISTOS.
MOARTEA nu este, şi ea, decât tot o MATER COSMICA, un UTER COSMIC: Poetul, “ferecat în trup ca-ntr-un mormânt”, aşteaptă (dar nu liniştit, ci recapitulându-şi toate răstignirile şi piroanele trecutei vieţi!) eliberarea Duhului, REÎNTEMEIEREA FIINŢEI, ÎNTRU SPIRIT:
Stau ferecat în trup ca-ntr-un mormânt /și nu mai vine nimeni domnilor /să îmi întindă degetul acela
dumnezeiesc și întemeietor /mă zbat, m-agit, mă nărui, mă frământ /și cum aștept aici de-o viață-ntreagă /eu cânt și cânt și înc-o dată cânt /până se sparg cătușele care mă leagă /și-atunci izbesc cu/pumnii strânși în zid /și cânt și cânt și înc-o dată cânt /până se sparg în țăndări toți pereții /și se deschide cerul din mormânt... /m-agit bezmetic, mă frământ, mă zbat /ca într-un existențial descălecat...” – cf. Exerciţiu de purificare, p. 147.
În felul acesta, apelând la MAICA-MOARTE, Poetul îşi poate “regla” atât Eros-ul, cât şi nădejdile-i exasperate, înspre “febra mântuirii”, iar nu spre potenţialitatea stearpă şi şubredo-proteică semantic, a iubitei terestre (“am sângele putred și tu ești bătrână” – cf. Cina cea de taină, p. 37 – sau: “lasă-mă iubito să plâng /pe sânul tău care /mă latră...” – cf. Sens interzis, p. 42 – sau: “sângele mi-e putred /carnea mi-este beată /mă usuc cu totul /și mă tulbur iată /verde și iar verde /doamna mea uitată…” - cf. Doină, p. 50 – sau: “ei bine/doamna mea cu sâni uscați /de o eternă secetă albastră cf. Al doilea cântec, p. 56).
Dar, ca orişice Poet, despre care se zice, camilpetrescian, că este bântuit de iele, PAUL SPIRESCU crede că lumea e sub un blestem, de sub care e problematic dacă însăşi divinitatea o mai poate scoate:
 Azi-noapte ne-a visat un înger. Cerul /își varsă constelațiile în pământ. /Se pregătește furtul fără seamăn /al unor păsări care nu mai sunt. //Hangiul doarme c-un pumnal în tâmplă. /Noi stăm la mese cenușii și bem /tămâie. Dar e frig și ne cresc aripi /ca de-un blestem, ca de-un blestem, ca de-un blestem...” – cf. Întâiul cântec de adormirea fluturilor, p. 55.
Şi-şi ia drept martor, la catastrofa imprecaţională (la care, în mod bizar, a fost complice însăşiPoezia!), generaţiile de Poeţi zburaţi, azi, la ceruri” – din care îl desprinde, emblematic, pe DUMITRU PRICOP:
De mult aș fi vrut să-ți scriu niște rânduri /și o fac tocmai azi cu această scrisoare bolnavă /beteagă /să știi că pe-aici pe la noi /de când ai plecat /vinul a prins gust de venin /și de doagă /munții tăi s-au învăluit în ceață /s-au topit de tot /și-au venit aprige ploile /câini ciobănești de la o vreme se ceartă /pe la stâne cu oile /nu mai ești tu să le dai cu blândețe /dreaptă și aspră măsură /luptă aprigă s-a tot lăbărțat /peste întreaga lumii făptură /mări și oceane-au secat /ucigându-și meduzele /peștii /și-așteptându-te în zadar să te-ntorci/au luat foc Negrileștii/unde-ai plecat tu Dumitre al Ploilor /aducătoare /de viscol de nori și răcoare /cine-ți mai colindă somnul de noapte /și cine /mai treieră cenușa luminii /aprinsă în tine? cf. Falsă epistolă Poetului DUMITRU PRICOP, p. 94.
În cele din urmă, Poetul se resemnează, se împacă (provizoriu!) cu Dumnezeu-UŞA şi ADĂPOSTIREA (“Iată, Doamne, eu stau la ușa Poeziei și bat: /de ce nu-mi deschizi? /ambuzele/aspre și ochii livizi /cu ce am greșit de te-am supărat? /am căzut în iubire prea multă,
am căzut în păcat, /de ce nu-mi deschizi?” – cf. Psalm refuzat, p. 148) -  se armonizează paradisiac (aproape încântat…de fapt, într-un soi de ataraxie subtil-ritualistică, hesychia” athonită!) cu uitarea-eternitate, autopostându-se în/întru regimul mioritic - de fapt, în veşnicia Duhului, considerat etern-dinamic (fie el zalmoxian ori cristic!):
De ziua morții mele, când va veni și aia /mai cutremurător ori mai cu-ncetul, /cohorte mari de fluturi vor năpădi odaia /în care a trăit și-a plâns poetul /vor pogorî luceferii de dimineață /să se-odihnească printre slovele nescrise /și să-i viseze parcă trecutele lui vise /visate și de el... în altă viață /de ziua morții mele va fi un soi de nuntă /c-un mire obosit și o mireasă /de însuși bunul Dumnezeu aleasă /bătrână, taciturnă și căruntă /de ziua morții mele nu vor cânta fanfare /va fi o simplă clipă de uitare...” – cf. Psalmul final, p. 149.
De fapt, antologia introspectiv-autoprospectivă a lui PAUL SPIRESCU este un paredru al Odei în metru antic eminesciene. După o serie de demonstraţii ale veridicităţii stihului unu al odei lui Eminescu (“Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată) – totul se încheie cu aparent ataraxicul, în realitate, revelatorul SINEI COSMICE, revelatorul SUPRA-EULUI DIVIN: “Piară-mi ochii tulburători din cale,/Vino iar în sân, nepăsare tristă;/Ca să pot muri linişiti, PE MINE/MIE REDĂ-MĂ!”…
De fapt, PAUL SPIRESCU supralicitează, în ZONA EMINESCU: “CA SĂ POT MURI, ÎNVAŢĂ-MĂ CUM S-O FAC ÎN MOD FRUMOS!
…Aşa va fi! Amin!
ORBUL NORILOR ŞI MARTIRUL SÂNGELUI DEMIURGIC, Poetul, va avea parte de GUST DE STEA şi de CULOAREA SAFIRULUI (…SAFIRUL simbolizând nemurirea, puritatea şi înţelepciunea)!
                                                                                 prof. dr. Adrian Botez

Decizie importanta la Strasbourg
Asta DA !!! 

             UN  MESAJ CARE  TREBUIE  SA  FIE  CUNOSCUT  DE  TOTI   ROMANII  IAR  ACEASTA  DECIZIE  SA  FIE  CUPRINSA  IN  MANUALELE   SCOLARE DE  ISTORIE.
          Decizie la Strasbourg: Adio autonomie  secuiasca!   Consiliul Europei a respins printr-o decizie autonomia  ”Ținutului Secuiesc”.
            Cererea de  arbitraj pentru autonmia „Ținutului secuiesc”, solicitată de mai multe consilii locale din județele Covasna, Harghita și  Mureș, a fost respinsă marți, la Strasbourg,  de Comisia de monitorizare a Congresului Puterilor Locale și Regionale
(CPLRE) al Consiliului Europei.
             Președinta delegației României la acest congres, Ludmila Sfîrloagă, a declarat pentru   AGERPRES că cererea a fost respinsă pentru că ‘nu este de competența Congresului și a Consiliului Europei’.
             Potrivit acesteia, tema în cauză face  subiectul unei dezbateri politice interne, prin urmare trebuie dezbătută în țară și nu la instanțele europene, titrează ActiveNews.
Cele 47 de consilii locale din județele Covasna, Harghita și Mureș care au solicitat sprijinul Consiliului Europei în vederea  obținerii autonomiei ‘Ținutului secuiesc’ au fost reprezentate la Strasbourg, printre  alții, de către președintele Consiliului Județean Covasna, Tamas Sandor, și  primarul municipiului Sfântu Gheorghe, Antal Arpad, se arată într-un comunicat de presă transmis marți AGERPRES de către secretariatul delegației României la  Congres. 
                ”Dezbaterea a fost una foarte aprinsă, la aceasta participând membri din Franța, Italia,  Finlanda, Portugalia și Republica  Moldova (…)
                Chiar dacă prezența unui grup de  aproximativ 20 de persoane de naționalitate
maghiară, condus de șefa  delegației Ungariei la CPLRE, a creat presiune asupra membrilor Comisiei, președinta delegației naționale a României, d-na Ludmila Sfîrloagă, a reușit, prin intervenția sa argumentată și hotărâtă, să obțină respingerea atât a arbitrajului cerut de reprezentanții „Ținutului secuiesc” cât și a  posibilității ca acest Congres să trimită o misiune de monitorizare în România.
                   Acest demers a avut sprijinul celorlalți membri ai delegației României", se menționează în documentul citat.
                  Consiliul Național Secuiesc a cerut anul trecut celor 153 de consilii locale din județele Covasna, Harghita și Mureș să adopte  câte o hotărâre în care să solicite crearea unei  regiuni administrative autonome cu denumirea ‘Ținutul  secuiesc’, care să fie ulterior înaintate Guvernului și Parlamentului României, forurilor europene și internaționale.
                   La solicitarea acestuia 47 de consilii locale din cele trei județe au adoptat proiectul de hotărâre privind autonomia, însă  hotărârile au fost atacate în instanță de către  Prefecturi pe temei de nelegalitate, concret, pe motiv că crearea unei regiuni autonome pe criterii etnice contravine Constituției  României. 
                   Într-o adresă transmisă anul trecut autorităților locale de către Prefectura Covasna se menționa că aceste hotărâri  promovează ‘separarea teritorială pe criterii
etnice’ și exced competențele autorităților locale, printre atribuțiile acestora  neregăsindu-se aprobarea de documente privitoare la politicile statale în materia organizării administrației naționale,  organizarea administrativ-teritorială sau stabilirea limbii oficiale pe teritoriul statului român. 
*
Recentele dezbateri prilejuite de referendumul separatist din Spania au ținut prima pagină în toată mass media, inclusiv la Realitatea TV. Puteam să pun pariu că Bogdan Rareș nu va scăpa ocazia de a mai băga o strâmbă, va forța el o comparație a situației din Spania cu situația din România și, cu flerul său de analist politic, va descoperi sau va insinua numai, deocamdată, că asta ne așteaptă și pe noi: un referendum de separare teritorială! Iredentismul maghiar găsește o mulțime de asemănări, au ei acest talent să găsească precedente care să justifice cel puțin recunoașterea „Ținutului Secuilor”, dacă nu chiar mai mult: independența și suveranitatea Transilvaniei!… Idee care a avut ceva susținători la sfârșitul războiului, printre bozgorii evrei care n-au ajuns la Auschwitz, ci au petrecut Holocaustul la Moscova, în hotelurile KGB-ului. Cazul lui Valter Roman, bunăoară, cel mai activ evreu kominternist pe ideea mai sus enunțată. Azi ideea își încearcă iar norocul, cu susținere ocultă, discretă și din partea unor români, ca Sabin Gherman, Rareș Bogdan. Or mai fi și alții?!

Nu știu de câte ori și cât de departe s-a aventurat zillele acestea Rareș Bogdan în propagarea ticăloasei teze, mă uit la Realitatea TV doar câteva minute, când și când. S-a nimerit să văd însă o secvență în care, explicând cu oarecare înțelegere și simpatie motivația catalanilor de a-și cere suveranitatea și ruperea de Spania, Rareș Bogdan a pomenit de alte câteva zone din Europa în care lucrurile ar sta la fel și ne-am putea aștepta ca populația respectivă să apeleze mai devreme sau mai târziu la binefacerile unui referendum de separare… Aceste zone ar fi, după Rareș Bogdan, Lombardia, în Italia, Bavaria în Germania și… Clujul nostru! Era cât pe-aci să zică Transilvania, nemernicul! A făcut o pauză și și-a înghițit vorba, speriat și conștient de gravitatea celor ce este pe cale să le spună, s-a repliat și n-a mai spus Transilvania, a rostit numele unei localități, nu al unei regiuni, al unei zone!… Strict logic vorbind, nu mai avea sens. Dar nu logica contează în zona televiziunii, ci efectul psihologic asupra telespectatorilor! Așadar acești spectatori au primit de la Rareș Bogdan, de la Realitatea TV, informația, ideea, că Cluj Napoca ar fi o Barcelona a României! Cu subînțelesul că Transilvania ar fi o Catalunia a României!… N-ai vrea, domnule Gușă & Rareș, să reluați această idee mai detaliat, s-o expuneți mai pe larg?! Să vă auzim argumentele, înainte de a vă administra corecția cuvenită și bine meritată?!

Pe nemernic, CNA l-a amendat de mai multe ori! De data asta ar merita să-l suspende definitiv din presă! Aveți ceva împotrivă, doamne, domni și domnișoare de la CNA ?!
Mă întreb ce rol are Sebastian Gușă în această orientare a lui Rareș Bogdan! Aș zice că amândoi alcătuiesc un tandem bun de scos din presă cu șuturi și scatoalce după ceafă! Pe ceilalți, care apar pe la Realitatea TV, angajați sau invitați, nu i-am auzit vreodată să calce alături pe acest subiect. Dar sunt oare atât de naivi să nu-și dea seama încotro bat șaua cele două obrăznicături?
Ion Coja


“Regimul” Soros in Romania

Romania este o tara europeana foarte bine orientata inspre proiectul geopolitic atlanticist si, in ciuda crestinismului ortodox al populatiei, „elitele” urmeaza strict si intocmai cursul pro-UE si pro-SUA. De ce? Simplu: Romania este tara unde societatea civila si „elitele” au fost populate complet, in general, cu „cadre” ale ONG-urilor americane si, in special, cu cele ale lui Soros. Povestea romaneasca este interesanta si atrage atentia pentru ca arata, in mod exemplar, cum dominatia liberalismului vestic s-a intelenit.

La inceputul decadei 1980 Soros a inceput sa finanteze grupurile de rezistenta din tarile comuniste ale Europei de Est, satelite ale sovietelor, promovand ideile/ideologia „Societatii Deschise”. In 1979 „Societatea Deschisa” a penetrat Europa Centrala, apoi cea de est, dar si tari din Africa, Asia si America de Sud. In 1992 Soros a fondat in Budapesta „Universitatea Europeana Centrala” clonand „ramele” acesteia peste tot in Europa de Est, in fosta URSS si in Romania.

Soros s-a implicat in situatia politica romaneasca in ultimile zile ale lunii decembrie, 1989, dupa caderea regimului lui Ceusescu, venind cu primul avion din strainatate (vest) aterizat in Bucuresti. Desi a negat ca s-ar fi implicat in Romania, inainte de 1989, a acceptat, totusi, ca a finantat grupurile de opozitie a altor tari comuniste. El a fondat „Grupul pentru Dialog Social” in 31 decembrie 1989, iar „Fundatia pentru o Societate Deschisa” (FSD) in zilele de inceput ale anului 1990. Dat fiind faptul ca nu este rezonabil a se crede ca membrii acestor doua „societati” au fost gasiti la intamplare, peste noapte, pe strada imediat dupa zilele revoltei decembriste, presupunerea merge cu ideea ca acestia au fost „gasiti” si „pregatiti” inca din timpul regimului ceausist.

Potrivit unei investigatii jurnalistice facuta de ziarul „Adevarul”, inceputul decadei 1990 a fost o perioada de subjugare ideologica a tarii de catre SUA. ONG-ri americane si cele ale lui Soros au creat primul canal TV privat, SOTI, alocand mari sume de bani si pregatind jurnalistii, fundatia lui Soros fiind donatorul cel mai important. Toate structurile politice, incluzand sindicatele libere, organizatiile studentesti si partidele politice au fost finantate cu dolari: Soros (Open Society), Freedom House, NED (National Endowment for Democracy – o alta „firma” CIA), National Republican Institute.

Fondurile americane, asadar, si cele ale lui Soros au format partea majoritara a clasei politice si a comunitatii jurnalistice. De ex. Mihnea Motoc, ministru al MApN (nov.2015 – ian.2017), a primit o bursa de studii la Universitatea George Washington, de atunci devenind un agent de influenta al SUA. Ca si in alte foste tari comuniste Soros a tintit sistemul educational. Intre 1990 si 1994 FSD a fost ocupata cu crearea manualelor – scrise de membrii fundatiei, impreuna cu membrii ME roman.
Prima organizatie sorosista in Romania a fost „Grupul pentru Dialog Social” (GDS), membrii fondatori fiind Silviu Brucan, Andrei Plesu, Gabriel Andreescu si Stelian Tanase. Apoi la inceputul anului 1990 s-a infiintat „ Soros Foundation”, care mai tarziu si-a schimbat denumirea in „Fundatia pentru o Societate Deschisa” (FSD).

Prima reprezentanta a lui Soros in Romania a fost Sandra Pralong (Sandra Marilyn Andreea Budis), care a emigrat in SUA in decada 1970, pentru a se reantoarce (coincidenta?) dupa caderea regimului ceausist. Ea a devenit consiliera lui Emil Constantinescu, iar azi, a lui Klaus Iohannis.
Demn de mentionat este faptul ca Dacian Ciolos, fost prim ministru (PM), fost „comisar” pentru agricultura a UE, a fost membrul asociatiei „Prietenii Europei”, finantata de FSD a lui Soros. Fapt pe care Ciolos a „uitat” sa-l mentioneze natiei romane. Nu degeaba guvernul lui Ciolos a fost numit „guvernul lui Soros”: el a fost format in intregime din fosti activisti ONG, studenti ai lui Soros, fosti administratori de corporatii multinationale, toti niste atlanticisti ardenti. Cu alte cuvinte tara a fost condusa, practic, de multimiliardarul ungur-evreu-american.

Pe langa cele doua fundatii amintite mai sus, Soros a deschis nenumarate ONG-uri legate de structurile sale: „Soros Advising and Placement center”, „Soros Educational Advising Center”, „Union for Reconstruction of Romania”, „Center for Partnership and Equality”, „Center for Economic Development”, „Foundation Concept”, „Human Rights Center – Bucharest”, „Association for Human Rights  in Romania – Helsinki Committee (APADOR-CH)”, „Pro-Democracy Association”, „Romanian Academic Society”, etc, etc, etc, care la randul lor au dat „nastere” altor ONG-uri mladite. Printre membrii acestor „societati” si „organizatii” se pot gasi fosti ministri, fosti sau actuali consilieri prezidentiali, directori de institutii de stat, jurnalisti „influenti”. Trei, dintre ultimii patru presedinti, au avut consilieri sau oameni din retelele lui Soros.
De fapt exista o retea sorosista reala: „Soros Open Network Romania” (SON) – Reteaua Deschisa Soros, Romania. Cele mai cunoscute ONG-uri din aceasta retea?

APD, fondata in august 1990, in Brasov, de Adrian Mourousis; finantata initial de catre „National Democratic Institute”, preluata apoi in reteaua SON. Are peste 30 de filiale in toata tara cu peste 1000 de membri. ONG-ul este „specializat” in supravegherea alegerilor, numaratoarea voturilor paralele, etc. Organizeaza in fiecare an „Universitatea de Vara de la Balvanyos, Covasna”, alaturi de „Liga pro-Europa” si „Hungarian Youth Union” si FIDESZ.

Pro-Democracy este finantata de SON, de „National Democratic Institute”, „Freedom House”, „USAID” (US Agency for International Development) – organizatia prin care CIA actioneaza in lume ca „pravalia din fata”si specializata in ...”revolutii colorate”si puci-uri guvernamentale; „Westminster Foundation for Democracy”.

Romanian Academic Society (SAR) condusa de Alina Mungiu. A promovat si realizat „unirea” Partidului Democrat cu Partidul National Liberal. In felul acesta PNL, partid istoric romanesc, inainte cu o serioasa aripa suveranist-nationalista, a fost totalmente deturnat de activistii sorosisti. Alina Mungiu este o activista anti-ortodoxa, sora lui Cristian Mungiu, regizor decorat cu Oscar pentru filmul care justifica avorturile. SAR este finantata de FSD, „World Bank”, „Freedom House” si „Marshal Fund”.

Association for Human Rights in Romania – Helsinki Committee (APADOR – CH), condusa de la inceput de Renate Weber, apoi din 1996 de catre Monica Macovei.

Grupul pentru Dialog Social (GDS), fondat in 1990, include oamenii descrisi de catre media azi, ca fiind intelectualii tarii: Gabriela Adamesteanu, Mariana Celac, Andrei Cornea, Andrei Oisteanu, Adrian Cioroianu, etc.

Alte „personalitati” ale SON Romania au fost si mai sunt (pe langa cei amintiti mai sus): Cristian Parvulescu, Mihai Razvan Ungureanu, etc.

Povestea sorosista de succes a lui Mihai Razvan Ungureanu este una dintre cele mai bune exemple a „muncii” depuse de SON-Romania. In 1990-1991 a primit bursa de studiu pentru un master la St. Cross College, Oxford University. Acest lucru i-a permis sa acceada in „prestigioasa” „European Association for Jewish Studies at Oxford”. Incepand dIn 1997 a lucrat pentru FSD. La Oxford primind Premiul Posen (de la Libraria Posen, a culturii si civilizatiei evreiesti, din Lucerna, Elvetia), i se acorda o bursa de studii pentru doi ani la „renumita” „Universitate Ebraica” din Ierusalim. In 2000 cursuri la „Scoala NATO” din Oberammergau, Germania. In 2003 este un senior la „George Marshall Center for Security Studies” in Garmisch-Partenkirchen, Germania. Ministru de externe a Romaniei: 2004-2007. Sef al SRI: 2007-2012. Prim ministru: feb 2012 – mai 2012. Sef SRI: iunie 2015 – sept 2016. NUMAI unul din exemplele oportunitatilor oferite tinerilor romani de catre FSD si George Soros. Si sunt multi altii ca el.

O scurta lista a fostilor si prezentilor membri ai FSD, GDS si alte ONG-uri afiliate SON-Romania.
Dacian Ciolos, fost PM;

Sandra Pralong, fosta si actuala consiliera prezidentiala;
Mihai Razvan Ungureanu; vezi mai sus;
Helvig Edward, sef SRI. Fost director general al Institutului Roman de Studii Sociale; fost consilier al MI Dudu Ionescu; fost consilier al lui Mugur Isarescu seful Bancii Romane; fost ME si Min Dezvoltarii Regionale si a Turismului;
Corina Suteu, fosta directoare a Institutului Cultural Roman, New York si fosta ministra a culturii;
Raluca Pruna, fostra ministra a justitiei; membra a „Transparency International – Romania”;
Alexandru Lazarescu, fost director TVR;
Andrei Pippidi, istoric; fost membru al comisiei Raportului Tismaneanu si a Raportului participarii Romaniei la „holocaust”;
Vladimir Tismaneanu, politolog Universitatea Maryland, SUA; intelectual neo-conservator;
Andrei Plesu, fost ministru al culturii (1989-1991), ministerului de externe (1997-1999), fost consilier prezidential (2004-2005), scriitor;
Catrinel Plesu, directoare a Centrului Cartii din cadrul Institutului Cultural Roman, New York;
Mihai Sora, filozof, fost ministru al culturii (1989-1990);
Renate Weber, fosta consiliera prezidentiala, membra a parlamentului european(MPE)
Liviu Antonesei, jurnalist, scriitor;
Alin Teodorescu, sociolog, primul presedinte a FSD, fost consilier al lui Nastase;
Andrei Marga, filosof, ministru al educatiei (1997-2000), ministru de externe (2012), presedintele Inst. Cultural Roman (ICR, 2012-2013);
H.R. Patapievici, filosof, membru CNSAS, presedintele ICR (2005-2012);
Mircea Mihaies, scriitor, critic literar; fost VP a ICR;
Cristian Parvulescu, „om de stiinta” politic, seful „Pro-Democracy”;
Victor Rebenciuc, actor;
Sabina Fati, jurnalista;
Andrei Oisteanu, etnolog, antropolog, membru al „comisiei de educare” al Institutului National pt. "studiul” holocaustului Eli Wiesel;
Andrea Pora, jurnalista;
Teodor Baconski, teolog, fost ME (2009-2012), numeroase posturi de ambasador;
Monica Macovei, MJ (2004-2007), MPE;
Alina Mungiu, „fondatoarea” SAR, fosta sefa NewsTVR;
Stelian Tanase, scriitor, presedinte TVR;
Laura Stefan, membra ONG-ului „Expert Forum”, fosta directoare in MJ, declarata „experta in coruptie” de catre ambasa SUA;
Adrian Cioroianu, istoric, decanul Fac. Istorie, Univ. Bucuresti; initiatorul programului manualelor alternative, o initiativa a Fundatiei Soros; fost senator de Timis, fost MPE, fost ME;
Rodica Culcer, jurnalista, referenta la ambasada SUA (1985-1991), fosta directoare News TVR;
Adrian Cioflanca, cercetator CNSAS si raportor la Inst. Elie Wiesel;
Stere Gulea, fost director TVR;
Gabriel Liiceanu, filosof, scriitor, eseist, directorul editurii Humanitas;
Sorin Ionita, consultant la „Council of Europe”, Banca Mondiala in Europa de Est;
Smaranda Enache, presedinta ONG-ului „Pro Europa League”, fosta ambasadoare in Finlanda;
Radu Filipescu, nepotul fratelui lui Petru Groza, membru fondator al GDS;
Armand Gosu, istoric, fost consilier al ME (2010-2012), directorul Institutului Roman de Istorie Recenta;
Dan Perjovski, caricaturist, desenator;
Mircea Toma, activist la „Active Watch”;
Michael Bumbes, istoric;
Claudiu Craciun, cercetator politic cu multe „studii” politice si guvernamentale de reforma in Romania, finantate sub auspiciile ONG-urilor si fundatiilor lui Soros.