joi, 14 decembrie 2017

POEME DIN SYDNEY

POEME   DIN  SYDNEY


Melania CUC

Pasager clandestin 

Ce interes aş avea să fiu prima
În trenul  de dimineaţă?
Când nu a răsărit încă soarele
Şi buza mea atinge buza fierbinte
A ceştii cu cafea fără zahăr.
Vom trece oricum graniţa dintre unii şi alţii.
Ne vom furişa cu pachetele monstruoase
Printre santinelele încremenite
Cu iubitele-n braţe.
Odată ajunşi la hotel,
Ne  vom zvârcoli insomniaci
În cearşafuri de saten rece
Fără să ştim unde ne e capul
Unde-s picioarele.
M-am cam plictisit
De jucării din stambă umplute cu talaş.
Vreau caii adevăraţi,
Copiii în locul păpuşii cu cap de porţelan.
În  gările cu bănci slinoase şi goale,
Pe culoare lungi de spitale,
Umbrele noastre  stau agăţate
În cuier din faianţă.
Uneori mă iau de ele,
Le înjur, le pleznesc peste faţă,
Într-o întrecere neverosimilă
Pentru un loc mai bun,
La fereastră.
O, da acum pot privi peisajul;
Deal şi vale,
Locuri spre care mă îndrept
Cu tot calabalâcul adunat în clasoare.
Maşinăria cu roţi neinventate de om.
Scrâşneşte, se târăşte,
Ne poartă ca pe nişte fetuşi viabili
În propriul pântec.


Cu o singură pâine 

Acest jurământ
A fost făcut pe viaţă.
Eu sunt plămădită din ulcele şi străchini
Arse în cuptoare demult prăbuşite.
Neştiută de oameni, de păsări,
Plec  după pâine, mă împiedic în cămăşile
Întinse de-a lungul străzii cu teii împodobiţi de omizi.
Mătasea insectelor străluceşte ca nasturii de Boemia,
Lucruri mărunte cu care
Închei  manşetele, gulerul şi aerul
Pe care-l tot mut dintr-o mână în cealaltă.
Ce grea e pâinea asta fără seminţe.
Ce împodobite-s rufele care-mi ating degetele
Cu mâneci crescute din sânge!
Gust firimitura şi-n prăvălie e vară.
Brutarul aruncă pe lemnul tejghelei,
Taie în felii
Senzaţia mea de greaţă,  de animalică teamă.
Gustaţi merindea întinsă ca trupul femeii
În grâu!
Închideţi ochii!
Soarele continuă să ardă
Ca un batic înnodat peste mijlocul umbrei
Pe care o las fără lesă
Să zburde de-a dreapta-mi
De-a stânga-mi...
Pe  banalul asfalt.


Jachete din catifea albastră 

Zile rupte în coate.
Miliarde de gulere albe şi bine apretate,
Jachete din catifea albastră şi moale
Mi-au umplut toate sertarele.
Mobila din casa asta
Are intarsii din fildeş
Şi în iernile prelungi şi osoase
Poţi să aud cum
Braconierii hăituiesc prin oraş
Pasărea fericirii.
Povestea asta ar putea rămâne nescrisă,
Înger din ipsos fără glazură,
O elevă  în uniformă cu nasturi de alamă comună.
Ziua de duminică a expirat pe rafturi
Ca miile de mostre din laptele mamelor.
Fotografii în sepia îşi dau cu roşu pe gură.
În răstimp,
Fiii noştri
Au aţipit cu toate cărţile lumii în braţe.
Nu-mi tăiaţi limba prea ascuţită.
Nu-mi smulgeţi unghiile date cu ojă albastră.
De bunăvoie vă zic
Tot ce am văzut şi am trăit
În colivia cu baldachin de mătase.



Marin MOSCU


Pentru slujirea castrului 

Sufletul nostru închis în inimă
Îl hrănim cu clipa
Torturată între dinții clepsidrei.
Nisipul salivează peste ei pete de sânge.
Un înger adună culorile curcubeului
Căzut în limpezimea ochilor
Sculptați sub fruntea împovărată
A şoldurilor spațiului deformat
De calciul depus între încheieturile
Crucii de sudoare
Care slujeşte lucrarea visului
Pentru care înfloresc livezile
Penelor părăsite
De surprizele muntelui înalt
La care vine Mahomed
Să vadă cum sălbătăciunile
Pasc din barba norilor.
Izvoarele coboară în imagini
La picioarele noastre
Înfipte în undele băloase
De lumină.
Scânteile solzilor
Rotesc ochii bunicuțelor
Care stau cu furculițele
Înfipte în maxilare.
Două rădăcini de dinți scriu răvaşe
Carierelor de pietre aruncate în rinichi
Pentru slujirea castrului
Care în tinerețe aduna cavaleri
Flămânzi de carne fragedă.
Acum stau de gardă
La trecerea deşertului
Peste dealurile tăiate de drumuri
Aiurea, sub o coamă de stea,
Unde casa sufletului îngenunchează
Semnul din țărână a crucii
Care creşte
Fără să oprească numărătoarea.
Înstărită noaptea
Descuie lacătul cartelului
De oase desperecheate,
Crăcănate,
Risipite,
Uitate
Pe spatele cămilei
Numită viață
Sau vatră de cenuşă
Într-o oală cu apă termală!


Simfonia ochiului nevindecat  

Sub privirea încețoşată,
Crâcnesc secundele
Rezervorului cuvintelor
Cu sânge otrăvit.

Casa oaselor
Sprijină coama vântului
Care-aduce pe pământ
Măduva florilor speriate
De umbra creştetului purității
Spălat
În lacrimi de cârpe.

Ingenios, pământul
Deschide poarta cartierului
Unde tăcerile
Se suprapun
În sfere
Netezite de-ntuneric.

Primitorul
Umple căciula
Cu frunze putrede.

Timpul
Leagă rănile
Trecute prin compoziția
Unui ochi nevindecat
De simfonia conştiinței.


Furia luminii din gurguiele stelelor

Spectrul luminii vine din gurguiele stelelor,
Cursul sărbătorilor vine din dorinţa umană,
În fiecare din noi există o pasăre-rană,
În cuibul ei se ascunde osânda poftelor.

Una din dorinţe e-nvingeri de dureri,
Una˗i trăirea vieţii într-o singură clipă,
Să cuprinzi universul în zbor c˗o aripă,
Să devii nebunul încercatei puteri.

Alta e pofta libertăţii în propria ţară,
Iarba verde crescută sub tălpi cu durere,
Hora întinsă de fraţi cu profundă plăcere,
Pentru unii e s˗ajungă încă-o primăvară.

Unii zburdă˗n bolizi pe pământul udat
Cu lacrimi şi lumânări sub icoană,
Unii aleargă într-o nesfârşită goană
De˗a-nsângera istoria trimisă la mezat.

Furia luminii vine din ceru-nstelat,
Dorința nu poate fi nicicând aeriană,
În fiecare dintre noi există o pasăre-rană,
În cuibul ei e omul de viață-ncercat.


Sub crucea-n care vidul putrezește  

Se-ndepărtează umbra de lumină,
Și ura de iubire și dispreț,
În suflet  adevăru-i fără preț,
Minciuna ne aduce în ruină.

Cuvântu-i de prisos dacă rănește,
Gândul e un tuci înfierbântat
Pe care amintirea l-a uitat
Sub crucea-n care vidul putrezește.

În vis mai latră câinii întristării,
Întunericul se varsă-n vegetale
Când te ascunzi, nu-mi ieși în cale,
Inima mi-am pus pe culmea zării,

Acolo îngerii cad în genunchi
Din zborul lor pornit între tornade,
Să vadă cum intrăm în canonade
Tăind lumina până în rărunchi.

Găsim în ea copite pofticioase
De-a călări și vânturi dar și ploi
Să te-aducă dulce înapoi –
Floare între florile frumoase.

Ne merităm o clipă de avânt
Între întuneric și lumină
Și-o mână de cenușă de sulfină,
Sfântă amintire pe pământ!


Visul ce se pierde lent

Dorinţa mea este un vis
Pe-un bob de lacrimă aprins…

Dorinţa mea-i steaua ce frânge
Pâine în inima ce plânge.

Când steaua mea va râde-n vis
Vom arde-n veşnic foc nestins…

Tu pură floare, eu polen
Ce  rătăcim sub cruci de lemn.

Se-nchină viaţa, noi la ea
Când lacrima devine stea,

Tu inima ce-mi bate-n piept,
Eu visul ce se pierde lent!


Carmen ONICA- DRUŢU

Albastru maxim

Strâng umerii copacilor
Şi plâng cu strigăte albastre

Sorb lacul perlelor din scoici
Şi plâng cu măscărici albaştri,

Sting focul rădăcinilor,
Şi plâng cu balene albastre,

Smulg seva urmei de umbră
Şi plâng cu pescăruşi albaştri.

Revelaţie

Când plânge pădurea
Pe brazde de oţel,

Când sfârâie pruncii
În felia lor mamă

E jale în lume
Prăpăd pe pământ,

Când iertarea-i arsă
De-o secetă oarbă,

Când pacea e-nchisă
În carcere ude,

Ruşinea dispare
Omătu-i infect,

Pierdută e viaţa
Şi rodu-i deşert.


Somn de toamnă

Prin focurile toamnei
Calci ne-nţeleasă fată,
Netrebnica cenuşă
Cu văluri te îmbie

Prin pale jucăuşe
Treci fără de sfială,
Torida lor cântare
Cu întrebări te cheamă.

Prin rotocoale repezi
Dansezi copilă brună,
A viilor descântec
Te gâdilă-n căuşe,

Prin mijlocul vâltorii
Păleşti fiică uitată,
În ameţirea calda
Tăcândă te topeşti...

Dincolo de cer

Vino dragule-n iatac de stele,
Pe laviţa miresmei de lumină,
Din urmele albastrei vii
Vom împleti un veac ecouri

Cântă-mi din cerbii suflării
Pe-o cergă plânsă de seninuri,
Boncăluind un dans nestins
Vom învăţa iubirea increată.
Din iubire

Lovi-te-ar câmpii ploii mele
Usca-te-ar clapele de viaţă
Rupe-te-ar slova mea de foc
Umple-te-ar pleata de paiaţă.

Afla-te-ar gândul sorţii mele,
Lega-te-ar coardele de vrere,
Sorbi-te-ar duhul meu de soc,
Uita-te-ar bruma prin iubire.

Lovi-te-ar vântul sorţii mele
Uita-te-ar bruma prin durere
Prinde-te-ar suflul meu de foc
Lovi-te-ar ploile tăcerii.


Sărut

Floare de alint,
Zbatere de gând,
Aprinsă faclă,
Lapsus profund.

Suflet evreu

Duh stins,
Duh prelins,
Suflet greu-
Suflet evreu,

Duh prins,
Duh învins
Suflet greu-
Suflet evreu,

Duh tern,
Duh peren,
Suflet zeu-
Suflet evreu,

Suflet nou,
Suflet erou,
Suflet zeu-
Suflet evreu

Dunăre

Din maxilarul unui munte
Ţâşneşti, tu neagră apă,
Hora şi doinele cărunte
Din vine ţi s-adapă

Din dura stâncă a celţilor
Porneşti, tu amplu strigăt,
O învingătoare a munţilor
Cu-a valurilor cumpăt

Din unirea unor aure
Te iveşti, tu dulce apă,
A zece naţii născătoare
Din pântecu-ţi de fată.

Din păcura abisurilor
Apari, tu înviere,
O izbăvire a oamenilor,
Cu-a undelor menire.


Tablou

Clepsidre platinate
Pătrund crenelurile,
Bolţilor ciuruite
De zborul păsărilor,

Îngeri aureolaţi
Închină aripile,
Luturilor ceruite
De mierea sorilor,

Cariatide caste
Sprijină firidele,
Norilor înălbiţi
De laptele florilor.



marți, 12 decembrie 2017

OMUL SINGUR

OMUL  SINGUR


ADRIAN  BOTEZ

 PE OMUL SINGUR

pe omul singur îl ucizi
întâi

eu am fost mereu
ucis – pentru că
mereu am fost
singur

ce vă spuneţi voi? – că „singurătatea nu e
bună” – dar – vă spun eu – singurătatea
eliberează – spre
lumi la care n-aţi visat şi
nici nu vă veţi osteni a le
căuta
vreodată

COLINDUL  DE DUPĂ AFLARE

binecuvântată fii  - ultimă rază
de-amurg:
acolo unde nu-s durere ori chin
voi s-ajung

e linişte-n cer – şi pământu-i supus
în colind:
îngerii trec – prin păduri reci – pustii
murmurând

mă cheamă şi vin – precum lacrima-n ochi
de vis tremurând:
am găsit în tării Maica Lacrimii Vii
aşteptând

aici mi-s – Măicuţă – nu mai caut potecuţă
e focu-mplinit
din lumea de umbre mă smuls-am grăbit
în sfârşit

Lebăda-Crist mă-ntreabă – cu Haru-I pe rane-mi
de-s fericit
dar rane-mi – Hristoase – erau îndoieli -  pripit sfat:
acum Te-am aflat

nasc stele pe rănile mele – iar Crist – taumaturg
e sfântul meu sfat:
degeaba se-ncaieră lupii – demoni se vaieră:
lutul din mine
s-a luminat!


NOU COLIND DE ÎNCEPUT

...cântă cucul jos în vale
eu m-am tot pornit pe cale
şi de nu-s – şi de n-oi fi
lutul mi s-a primeni

cu fluturii am zburat
lutul mi s-a luminat:
am pus rană lângă rană -
şi-am topit mai mult de-o iarnă!

răstignit-ai răstignit
pe mine m-ai fost găsit:
stăm pe cruce – amândoi
munte de raze – cât doi

rază rană – rază rană
vei fi price şi dojană
rană rază – rană rază
munţii lumea luminează

...cântă cucul sus – în deal
lumi trec valul după val
lumina de min' s-agaţă
în colind – o nouă viaţă

pe-unde inorogi albesc
am învăţat să orbesc
numai Harul să-l zăresc
numai pe Crist să-l găsesc

bucium sună a plecare
dumic zare după zare
până la heruvii-n zale
de-unde nu mai este cale

las în urmă sfânt văzduh
nu bociţi toţi cu năduf:
nu m-am născut pentru mine
ci s-aduc în car lumine

car de stele şi de cruguri
umple ceru-ntreg de pluguri
ca să are nouă brazdă:
pentru asta – Crist e-n caznă

prunc a fost – acum e pisc
corbul îi aduce-n plisc
apă moartă - apă vie...
...de-aici – Cartea mea se scrie!
...apă vie – apă moartă
Cântul porunceşte-n soartă!

e Hristos – Cântec Colind
nu mai trecem zgribulind
ci trecem  - vrăjit – în strune
şi cu rele – şi cu bune

...ne primiţi – nu ne primiţi
toţi - voi  -  fi-veţi izbăviţi
căci păcatul-cucuvaie
Crist îl 'nalţă în văpaie!

JUDECATA NINSORII DIN CERURI

cad fulgi de zăpadă – şi-s grei ca blestèmul
albii leproşi orice cap cărunţesc
amărârii din noi sunt pecetea şi semnul
din cer – înapoi – ne cad crimele: -acùm se vădesc

nu vorbì – nu cârtì – ci ascultă zăpada:
din jungla de ceruri – adulmecă Fiara
amùşină mistic – alege-şi iar prada
îi auzi – paşi de smoală – lipăind - în jos – Scara...

a-nceput Judecata Ninsorii din Ceruri
şi nimeni nu scapă - luminatele geruri
ne sfâşie piepturi – Adevărul adapă:

bocăneli se aud dinspre fiece groapă...
...suntem trişti şi-apăsaţi – ne căim cu-ndoială
dar cu Alba Stihie nu faci târguială!
***



FRENEZIA JUDECĂŢII

ies còrbii din scòrburi – cu vuiet de zboruri
şi umplu zăpada cu umbre şi goluri
Sfârşitul de Lume se pune pe treabă
vin corbii-n rafale – fără chei ori tarabă

ies còrbii din scòrburi – şi morţi din morminte
cărunţi de zăpadă – se scutur' – şi-s crànii:
Sărbătoarea-a-nceput – prelùdii sunt stranii -
ascultă urgia de Vuiete Sfinte
(...nu încape în Cărţi – nu încape-n Cuvinte...)

acum e Dreptate – şi crima nu trece:
Hristos este Corbul – judecăţi sunt măreţe
iar Tăişul Securii: Privirea Lui Rece

spintecând greu minciuna şi scârba din pieţe...
...cei trufaşi plece-şi capul: nu mai e loc
de-osândìri ca distracţii – de bătaia de joc!
                                       

NOROI  DE  SÂNGE CURGE-N  CERURI

noroi de sânge curge-n ceruri – închipuind lutos amurg:
istoria crimei – a demenţei şi a trădării fără leac!
...fantome bântuie prin staluri – bocind Lumina lui Licurg
şi zei protèctori – zei nemernici – mereu un rămăşag tot fac

da – derbedei celeşti – „raison”! – princiara beznă n-are frâu
ne-am strangulat şi conştiinţe – creierii ne atârn' – lălâu
dar tot ce este mâl şi-otravă şi uriaşi saurieni
îngheaţă pe măsura vieţii – înmărmurind siberieni

...e tot mai linişte în crimă – se săvârşeşte tot vârtos
dar toţi călăii – beregata şi-o simt tăiată pân' la os...
...noi – imbecilii-umanităţii – mai îndrăznim să dezvelim

din zdrenţele naivităţii – Frumosul: altfel – nu trăim...
noi – Traficanţii de Speranţă: Sfârşit de Lumi – sărbătorim!




Daniel IONIŢĂ

CUM SE SCRIE PO-E-ZI-E?

Cum se scrie poezie? Întrebare este fără rost. Sincer, am folosit-o drept titlu pentru simplul fapt că sună bine, are rimă şi ritm. Dar nu cred că există un fel anume, fiecare poet scrie cum… scrie, are un anume modus operandi, sau mai multe, în care-şi dezvoltă arta. Deci, ca să corectez eroarea voită din titlu, întrebarea ar fi cum scriu eu poezie?

Trebuie să fac aici o mărturisire sinceră şi dezolantă, care probabil că vă va face să renunţaţi a mai citi restul articolului. Însă simt că vă sunt dator cu onestitate - aceasta impotriva propriului interes. Iată adevărul crunt - NU am habar cum anume scriu eu poezie! Nu am o formulă, fie ea magică sau mecanică. Paragrafele de mai jos redau crâmpeie de reflecţie, anumite aspecte care mi se par interesante şi importante, dar nu pot fi organizate într-o teorie coerentă, sau cel puţin nu de mine – ci sunt doar faţete disparate ale unui diamant complex.

Apoi aceste gânduri sunt aşternute pe calculator post-factum. Nu am o strategie, un plan, sau cel puţin acestea nu au fost, până acum, conştientizate. Este pentru prima dată când mă opresc să reflectez la fenomenul aşternerii poemelor pe ecranul şi în memoria calculatorului. S-ar putea ca acestea să nu se potrivească altor poeţi... Nu ştiu!
Dar înainte ca să vă dezvălui secretele mele, vreau să-mi promiteţi că dacă, urmând unele din elementele descrise mai jos, veţi ajunge să deveniţi următorul Shakespeare,  sau Ezra Pound, sau Eminescu, îmi veţi recunoaşte meritele!!!

În mod serios, înspiraţia pentru acest articol mi-a fost dată de o prietenă de peste mări şi ţări (eu locuind la antipozi, în Australia), poetă incipientă, zic eu foarte talentată, care mi-a pus întrebarea nemaintâlnită „cum îţi vine ţie/ să scrii poe-zie”?

În primul rând mi se pare important ca atunci când scriu să nu pornesc de la un anume scop artistic sau (Doamne-fereşte!) didactic. Să nu vreau „să spun ceva cuiva”, să nu am vreo tendinţă. Să nu pornesc cu vreo meta-(na)raţiune ce mi-ar fi la îndemâna - cel puţin aceasta să nu fie conştientizată de la început. Toate acestea ar aduce în prim plan găndirea raţională, logică – duşmanul creaţiei, pentru mine (dar nu în totalitate – a se vedea mai jos).

Poate şi mai important, este să nu mă gândesc la audienţă, la potenţialii cititori. Să nu-mi pese de ei, ce anume vor gândi, cum vor reacţiona, cum vor simţi ca răspuns la scrierea mea – deci să-i dau dracului în acele momente. E posibil ca acesta să fie unul din mecanismele mele de apărare pentru coaja de ou a sufletului, nu ştiu. Oricum nu îmi pot permite auto-psihoanaliza în momentul creaţiei, nici măcar sub forma unui scurt şi umil moment de reflecţie. Am observat că dacă fac acest lucru, momentul magic se rupe, îngerii dispar ca un fum, poemul moare.

În al doilea rând, pentru mine poetul trebuie să nu aibă eu (ego!), mândrie, şi deasemenea să nu permită nici un „filtru” (cel puţin nu conştient) în momentul creaţiei. Eul şi mândria, filtrele de orice natură - aduc cu ele frica, teama de eşec, sau îngustarea posibilităţlor creative. Ori poezia, dacă e fricoasă şi limitată, nu valorează mai nimic.

Fiind editor şi traducător al unor antologii poetice, primesc adesea poezii nesolicitate, de la diferiţi poeţi, unii mai cunoscuţi şi publicaţi, alţii mai puţin. La mulţi dintre ei observ acestă teamă – fie expresii forţate, fie alegorii trase de păr, fie prea multe cuvinte atunci când legea parcimoniei ar fi fost de dorit. Însă nu pot spune dacă filtrele din care acestea izvorăsc sunt conştientientizate sau nu. Porbabil că în multe cazuri nu sunt. Ca poet, e folositor să devii conştient de aceste bariere interioare, numite de mine filtre, care înorează lumina clară a poeziei. Să cauţi să vezi dacă cumva ai frânghii care te leagă, tare care-ţi strivesc corola de minuni.

Mi se pare important ca să las să se scurgă o perioadă de timp (o ora? o zi? o lună?) până să accesez această stare autocritică echilibrată. Asta pentru că am nevoie să mă îndeprărtez emoţional de momentul actului de creaţie şi să-mi pot reciti poezia cu alţi ochi.

Revenind la momentul creaţiei, pentru mine este crucial ca acesta să curgă dintr-un izvor cât mai apropiat de subonştient. Şi asta înseamnă că trebuie să curgă rapid. Cu cât avem mai mult timp de reflecţie – cu atât găndirea liniară, logică, tinde să intervină şi să ne taie multe din ideile poetice care încearcă să străpungă dinspre subconştient. Viteza asigură ocolirea sau străpungerea rapidă a filtrelor – fie ca aceste filtre se numesc logică, bunul-simţ, ordinea, valorile morale, estetice – aspecte ce sunt în general folositoare în viaţa de zi cu zi. Însă creaţia poetică este doar împovărată de acestea, fiindca ea nu este un fenomen obişnuit, de zi cu zi!

Aşa că încep repede, şi de obice cu orice idee ce îmi vine la îndemână. Uneori aceasta poate fi un simplu ritm interior, or o mişcare muzicală (chiar dacă poezia respectiva poate că nu are ritm sau rimă clasice, oricum ea va avea un ritm interior, o muzicaliate fie ea şi ocultă). De multe ori fac primul pas fără să am idee unde anume mă va conduce. Dar păşesc cumva, printr-o credinţă oarbă, iar aceasta îmi deschide adesea tot felul de posibilităţi. Sigur, uneori păşesc în gol. Nu toate cărările duc la nirvana poetică. Uneori mă împiedic şi mă împotmolesc. Dar de aceea avem la computer butonul de select/delete! Important, la acest punct, este să scoţi la lumină ceea ce există în interior, chiar dacă deocamdată este imperfect, zgrumţuros, din topor. Vei avea timp pentru retuşuri după aceea, la a doua sau la a treia citire. Dar acest retuş care se face cu ajutorul gândirii convergente, logice, poate avea loc doar mai târziu, dupa ce ai adus pe lume, din pasiune – conception de la passion,  idea poetică îniţială, creativitatea neajustată, nejustificată şi nedirecţionată de raţionament, divergentă neraţională (nu iraţională, este o mare diferenţă !). Poate să fie ofensivă îngrozitoare,  dulce, sau încântătoare, sau toate la un loc. În esenţă este liberă. Fără filtru, ergo. fără teamă.

În al treilea rând, atunci când scriu poezie mă simt ca un lup singuratic – este o ocupaţie solitară. Îmi povesteau Cătălin Condurache şi Adrian Ivaniţchi (participanţi la cenaclul Flacăra) că Adrian Paunescu se simţea uneori inspirat să compună poeme de faţă cu alţii, spre examplu cu muzicienii care de obicei îi puneau aproape instantaneu versrurile pe muzică pentru a fi interpretate în cadrul spectacolelor. Dar chiar şi „Bossul” nu a scris cele mai importante poezii ale sale în public. Nu pot crede că „Feţele poeziei” sau „Jurământ de dragoste şi geolozie” pot fi scrise în faţa vreunei audienţe.

Când scriu sunt într-un tunel. Nu există şi nu contează nimic altceva decât gânduri, frânturi de simţiri şi exprimarea lor febrilă pe ecran prin mediera aproape senzuală a tastelor keyboard-ului – echivalentul mai mult decât adecvat al penei şi călimarei eminesciene. Apropos de „Scrisoarea I”, timpul genelor ostentie, fie noaptea târziu sau dimineaţa foarte devreme sunt perioade propice – nu sună telefonul, acest blestem al modernintăţii, iar familia nu are de obice nevoie de mine – ceea ce invită inspiraţia fără întreruperi.

Şi această mă duce la al patrulea punct al diatribei mele, care se referă la acel dumnezeu mântuitor al poeţilor şi-n acelaş timp cel mai chinuitor demon al lor – inspiraţia! Probabil că pragmatismul meu natural (da, există şi poeţi pragmatici!) m-a condus foarte devreme la concluzia că inspiraţia aceasta la care se ploconesc avid şi temenelnic majoritatea scriitorilor, trebuie să fie, de fapt, un simplu amploaiat al poetului, un sclav chiar. Aşa că am dat jos acestă dumnezee de pe pedestalul ei şi am pus-o la muncă grea. Fără formalităţi şi fără politeţuri.

Inspiraţia are un singur rol, chiar dacă foarte important – şi anume să moşească poemul întru existenţă. Nimic mai mult, nimic mai puţin, nimic altceva. Să nu o luăm mult mai în serios decât merită. Un exemplu? Soţia mea (prea frumoasă pentru voi, nu veţi rezista, aşa că nu v-o arăt!) a slujit ca inspiraţie pentru majoritatea poemelor mele de dragoste, fie romantice, fie senzuale... Ei, nu chiar pentru toate, ca să fiu cinstit! Dar nu ca o persoană reală, în carne şi oase, ci mai degrabă ca un punct de plecare, obiectificat, femeia ideal, sinteza tutror femeilor – un concept, o esenţă de muză, un parfum. În poem se vor regăsi numai fragmente recompuse, cioburi de oglindă ale acestei realităţi – atât de distilate şi reconstituite, încât doar o vagă amintire a realităţii se mai simte adiind, şi acesta în mod efemer. Pozia bună (nota bene) sintetizează, rafinează şi elevează realitatea, oricât de sublimă ar fi aceasta din urmă.

Şi asta-i tot. E mult, dar e tot. În final orice, de la imaginea idealizată a suavei iubite la un atac terorist, sau la porci agăţaţi cu un cârlig de picioare, şi care urlă înaite de a fi abatorizaţi, un paragraf dintr-un ziar, amintirea suferinţei, cerul sau pământul, Dumnezeu sau Satana – pot fi obiecte de inspiraţie pentru poeme, fie monumentale, fie derizorii. Toate elementele inspirative sunt egale, sclavi meniţi să indeplinească un singur rol – acela de a smulge din tine poemul. Face acest lucru ? Bine. Nu-l face ? Renunţă fără ruşie sau regrete şi treci la următorul. Poemul rămâne lucrul vital, catalizatorul nu mai contează după indeplinrea misiunii lui.

Sună egoist şi tranzacţional. Aşa şi este. Cum am spus, poetul în exerciţiul funcţiunii are o misiune însingurată, deci eminamente egoistă. În mod paradoxal, poemul astfel conceput în solitudine, va avea şansa să producă bucurie, emoţie, va da sens vieţii poate, pentru mulţi – precum au făcut-o Rilke, sau Hugo, Esenin, Emily Dickinson, sau Eminescu, psalmiştii, Shakespeare, şi atâţia alţii.

În final voi concluziona cu ceea ce am descris la începutul articolului – şi anume că atunci când încep să scriu un poem nu plec de la folosirea vreunei formule, sau nu în mod conştient. Sper că paragrafele de mai sus să fie luate ca atare, fiind o simplă reflecţie în urma experienţei trăite – şi nu un plan pentru viitor. Poeţii, dacă sunt adevăraţi, îşi vor croi, cu timpul fiecare făgaşele lor – şi aceasta poate dura o vreme, două vremi şi jumătate de vreme - dar for da peste propria voce la un moment dat. Deci e posibil ca ceea ce am împărtăşit mai sus să nu se potrivească. Dar sper ca măcar să le scurteze unora o parte din orbecăială.

Destine (Daniel Ioniţă)

Eram hărăzit câtorva destine
înghesuite unul într-altul
conform unor hotărâri aprobate anterior
de câtre forurile relevante.
Azi îmi amintesc doar vag despre ele.

Într-unul vindeam fericire unor turişti –
le-o vindeam aşa, ca pe o vată de zahăr
în toiul vreunui bâlci aglomerat,
pe care ei,
după ce se forţau să deschidă gura mare,
muşcau din ea o dată
şi o aruncau propmt la următorul coş de gunoi.

Apoi, din când în când
mă transformam brusc şi fără motiv
într-un Moş Crăciun rotofei
care împărţea grăbit şi cu lehamite
nişte jucării Made in China
tututor necrescuţilor şi prost-crescuţilor.
Mulţi dintre ei meritau, de fapt,
nişte dosuri de palmă peste faţă.
Le mai trăgeam eu câte una
atunci cănd părinţii lor se uitau altundeva.
Ţâncii începeau să urle că i-a bătut Moş Crăciun...
Dar părinţii lor le explicau cu răbdare că, de fapt...
Moş Crăciun nu exită!

Adesea mă trezeam
vameş de gânduri, vameş de vise,
controlând traficul
a tot felul de bunuri subiective de larg consum
– de la rugăciuni la baliverne –
ce treceau, plănuite sau aiurea,
prin capetele oamenilor
– al meu, al tău, al tuturora.

Le stivuiam într-un dosar
spre a fi evaluate ulterior,
de către Instanţa Supremă,
la Judecata de Apoi.

Într-unul din aceste destine mai fericite
deveneam un măscărici nocturn,
cu vechi state de servicii,
întru amuzamentul trupului tău.

În final, cu trecerea timpului,
mă prezentam din ce în ce mai des
drept profesor de caligrafie,
într-o lume în care nimeni
nu mai scria de mult cu peniţa.
Toată lumea râdea de mine,
bătând tastaturi anodine,
respingătoare şi ucigaşe.

Te iubeam prin toate aceste destine
Care apăreau şi dispăreau,
ca nişte lumini estompate,
aflate undeva la marginea zării,
la marginea timpului.
-------------------
Daniel IONIŢĂ
Sydney, Australia
5 decembrie 2017

George ANCA: 3 Cantos


AM  PORNIT  ODINIOARĂ


am pornit odinioară
pe un drum lăsat în seară
nu tu bani nu tu vioară
doar un dor şi într-o doară
aveam dodii ca şi minte
fie-mi ţărâna cuminte

în templu fumegă durere sfântă
un cântăreţ îşi uită viaţa
în trecutul sunetelor
sosite la cină
picurând aisberguri de
junglă cerească

mie îmi cântă inima fumului
ţie timpul tras în corzi aurii
pe două vieţi murind în ascultări
de aceea ţi-ai părăsit zeii
pe sine se audiază sunetele
acestei lumi născute în auz

se ceartă  diavolii învinşi
de a mai suferi în viitor
fiţi fericiţi sosit-am din infern
mai înainte de toţi vecii
creştinii nu ne mai cunosc
nici noi seducători de râpi

de unde o fiică
a aceluiaşi tată al nostru
cu gene lungi
s-o iubească împăraţii
tot altă coastă

plânşi stropi
de inimă în cer
fiinţa în artă
pururi sfârtecând
mintea de pe urmă
a eroilor dintre sunete

muzicianul nu seamănă sculptorului
nici eu mie nici sunetului
nimeni nu seamănă cu voi
lasă-mi timpul nu-l bate să ritmeze
ştim o limbă de mamă moartă
iubim sfânt şi-n tăcere
o ştim de-acum mai apoi
semănându-şi cu noi o leacă

în locul fericirii adăpostite de vânt
din zori alegem căderi muzicale
neliniştile şi tragice adesea
romantic pătrunzându-se de sentimente
ne privim parcă parcă
vântul dimineţilor peste vie
demult ne-am dezlipit de aerul tare
ne rărim de moarte respiraţii(le)
cu exaltări în loc şi fericire
neverosimilă ca lutul
din unul doi pentru (nimic) niciunul
ierte-ne sărbătoarea copii
întru nonrafinamentul dumnezeirii

suntem şi noi aici
să ne auziţi în muzici
ofurile reţinute
de la rădăcina tulpinii
admirativi şi mai mult
suprapământeşti de-o fi
ne-om fi înecat de plâns
pentru nevedere
de acum într-o viaţă
cu inimă bună
de scris sânge
pe unul de lume
în joc de mai

ascunsă în multele sfere clipa
maestră se aşteaptă cu sonuri
învinse între ele de vreme
ne pomenim în altă muzică
înviaţi după trei zile
fără acest cânt
unde ne ascultăm în zadar
de ne-ar trăi părinţii aproape
îndurerându-ne cu lună
la ei cântând ca la nebune instrumente
în sitari şi table
aiurea să ne ierte
în lucii sori înlăcrimaţi

cu gândul încep continuitatea
din ea mă întorc sitari
să delirez pe tăcerea mea
de nu m-aş visa sunet
înconjurat de muţi judecători
sau ahuri veştede-n durere
mistificată de părere
să fiu drac să mă cunosc
şi lucrul bun doar visul dăruit
o supraraţiune mă doboară
în copilăria aurului
zdruncinată de neasemănare
pe sorţii corzilor mânuite
de inima Indore

cântecul cine se continuă în vis
răsturnat vasul fiinţei în vieţi
fără vedere la mări auzite
râu de râu zaruri pleznite
de cozile peştilor pe raze
cu norocul din tăierea pierdută
cu pluta odată viaţa durează
o durere de mii dimii cusute cu sute

de muzică sau copilărie
de două ori copilărie
de niciodată sau târzie
nu-i liber duhul în vecie
topită-ne aurărie
fiu vrednic inimii din lume
şi noi ne vom iubi mai iute
pricepuţi în vreme rost
cât am înţeles o jale
şi ne-am prefăcut în ea
zboară-ne vulcanii altfel
ca la pasărea măiastră
în cărarea paradisă nu
ne îndrăgim de floare
într-o lavă adormită
că bătrână ne mai plânge

lasă orele în sine timpul serii
preumblat în templu os crescut
păduri să ne împletească
vino raaga neadăpostită
de a ei întruchipare-n fulger
doar visat ca de zăpadă
peste morţii fără vină
întru gânduri de durere
suferite în părere

fie a doua zi sitari
acum de ieri iubesc un arc
rugăciune ca acasă
de moarte să intre-n traistă
e viu să asculţi
săgeată cântecul
din zbor de aur pasăre
nemaiminţindu-l cu sabia

ştiam că voi înţelege plânsul şi am plâns
ascultam cântecul şi am plâns
am plâns şi am plâns până într-o melodie
adusă de inimă pe nevăzute
cu o poveste adeverită străină
şi încă o dată Indore
pasărea de aur odihnei
între mările fumului meu
o ador pe maica domnului
în mintea clară pe maica mea
la adormire mi-e frică şi plâng
de bocetul neamului mamei
ascultaţi o femeie cântând
aceasta va naşte pe lume
cu plânsul vocii lăsat

pe lângă artă să aştepţi o viaţă
uitată în tânguitorul melos
dintre ocean şi munţii munţilor
zilnic e noapte veacul se sfârşeşte
în casa pietrei steaua săgetează
întru naşterea lui Mesia
ce fericiri de iarnă zvântate în soare
din nou întrupându-ne pe pământ

spune mori mai aşteaptă aşa
o zi pentru viaţă să fi visat
în altfel aveai scăpare atunci
acum niciodată nimic
doar gândurile nebune
de la ascultări

aşa se ruga ne păruse tragic
pe încetul aşa neştiutori
nu mai eram niciunul
plângându-ne-n absenţă
şi fără lacrimi de jale
vara viţei de decembre
sufletul femeilor nevinovate
în timpul rugăciunii
spre o filosofie salvată
în naşterea pruncului veşnic
mai în Indore


PROVENSALE

coupo santo

coupo santo e versanto acest rând în Maillane
fata s-o auzi prin gelozii Vencelas al câtelea celt

la nuit talismatique dacă se grăbea la ora de muzică
la gardaren riboun ripegno nostro rebello lango d’Oc

nu mai are pana pasăre cormana armatol armana
maeştri doi în regalitate octosilabică Dietrich Manel

în Camargue se plictiseau ţăranii taurul îi împungea
scrie  Mistral fenicianul Eckart moară de vânt Daudet

I like the smell of this country fără simţul revoluţiei
treaba voastră de atâta creştere pe maşina de pâine

nu te înţelegi nici de-a-ndaratele cu ai crabilor caraibi
nu vă lasă nici la urmă nici în pace arena-cocardă

într-o magherniţă de umbră a sarazinilor după cavaleri
când sfinţenia cupei vărsată în ceartă de mai şi ajungem

contemporani suferinţei

contemporani suferinţei cu scandal soră în loc de frate
mălin malign cobe cobor îmi pari par de mă omor
la fel turta nopţii pe creştetul provensal liberator
carbid în apă oase deasupra spre şcoală prin cucută

mai nescriere piatra crăparea secetei pe-un plâns prânz
chimion părăsit presărare de susan covrig postului
ravan paravan Pârvan Iov de Ladea căpitănia lui Iisus
crime florentine înviere de-a exilul poate că potca

am rupe cocarda în pleava triorului am zbura caravană
cârduri de târguri brâuri de grâuri pe razele întunericului
îmi cotropise surzenia alerta din dinţii maceratorilor
ecou răpus ricoşeului pus copârşeului Neacşa a mai domni

goală cantina carantina carabina compromitere mater
am cauza grupări morbide apei jucăuşe căuşe octava tava
vâjâie bisectuarea bisectului secătuire secantă eucalipt
moşi căutându-mă liman în  afidavit poate cu literă dublă

mi s-a promis că voi fi statuie

mi s-a promis că voi fi statuie pe alt  soclu un lucru legat
vioară pierdută de greieri peşte în ochiul soarelui epitete
prin rana unui nor se scurge sângele zilei care moare fenix
eram din Târgu-Ocna niciun cuvânt nişte versuri ale ei

ţi-e somn Mariano maşteră vâlsaniană wilsonismo mismo
Samos vamos alaltă Latonă bucolic inelul cu Dunăre
ne vorbirăm dropie cine mănâncă rosa răsură Ronsard
fibra felibra vibrase crevase regină călăfătuită desfătuită

mas cula vorbada caniculară lins lynx katha ramă ba dâmb
bucura dâmbului felibru în sanscrita latină să-i dau ce curge
ce-am nins ars pars de ieri dar de azi capetele netăiate
cu unghia mestecenilor sanscriţi pe tuşul cărţii de vizită

sud midi

sud midi meridionalitate carpatică de-a înfrigurarea
văzându-te vâsc pneuma cuibului puma sticlind în Calafat
spell speli sare cimitir albit decembrie în despletire samurai
la timpul lor la locul lor cocorilor advaitini ba babelor

scriptor proletarius shih Li Po Tu Fu eybrows are painted
the Buddha was a woman blue clouds yellow flowers
Pulcinella Arlechino pară  Morus Erasm pomeniţi  Luther
pre postul sângelui la apă într-o devălmăşie malteză

mă adunai în clasic pe după oi ca lup sub luna răguşită
abia un uichend bereo de-o burtă cost post în sat păsat lăsat
fă-te râs lynx din ruptură o tiparniţă defrişată eterică deşirare desiş
pe când picanteria hindu înaintaţi o mască dar neiniţierii de sfetnic

cu spatele înainte până la Văcăreşti atunci şi ţiganilor sacii bucureşteni
distrug ce-au ridicat pătrat în romb alchimişti aburiţi de schimbare
plătitori de aruncători de zar minunişti orice să nu ţi se ia nebunia
maleficum vivere nebunia lui Dumnezeu peste înţelepciunea oamenilor

nici moartea petrecându-se

nici moartea petrecându-se de spatele meu nu mai poate în cârcă soro ceţoasă
unda vedeniei glaucom puseu nemaipatologic luminozităţii provocate
cum şi în afara capelei cu soarele lunii mormânt statuar asemănării(lor)
din personajele vastei omisiuni te adunasei pe înalt cu o carabină

mai an în Maillane cu Mas de Junge realipit spre sat nu spre episcop
concentrează-mă avocaţilor cu actor şi zărăndean că pictorul ocheşte
expresii din casă de pe cale pe vadul contaminării refuzului
tizul Batailles contorsionat midi recunoştinţă călcătorului de apă neam

dâmbul carâmbul vom contamina minaret muieret sacru
firele desfire-le Kirele înecatele Hecate le ardă sardă bardă
ielele căluşarilor mieluşelele italilor batalii sulimanelor
am sentimentalizat altă viaţă vă mulţumesc pentru spaţiu

laur aurelian

laur aurelian inel taurin cocarda trăind trainic trai tiranic
prior căprior tulnic sultnic insultă smultă multă catapultă
Aix ţine-mă ex să mă potolesc târgoviştesc a mormânt basarabesc
transă pe dicţie Dunăre spunere cheaguri praguri raag asparag

recomandări onirice zarzăr piersic răbdarea altui întortocheat ghinion
dharma cu vorbe de tantra vârâm vârşă săvârşirii abia vâslim aripa
pirpiriu papirus capişte pajişte smuls împuşcării cosor sorcovă
Allah în Valahia paşa cravaşa turbanm hymnopză salină Messalina

ora cum ne-apucă nea Pucă pe nucă nu că mărginucă lumea venise
dulci sinucişi ne completam dulama iţa ni se împleticeşte canonic
întoarce-te pe partea dintâi tumul netulbure luntre plumbuită
ţi-o fi înfiorat karma înfoiat coama înfiat cromolitografia

pactizezi cactus păscut de sfoara cămilei în şerpuire upanişadică
păsările stropilor avatar învierea greu de ploaie şi-ai ajunge jazz
nu te-ar căuta nici diavolul călugăre frate de morse vacarm karmic
calul ciocnind închinarea paielor fosforescente a asurzi zarcaravela

de ne-am la neam anemia caneaua mama anima carmina marginea gyne
zice salcea să-l cianurez ce vis a mai părut persoana împăratului
vedeţi-vă de verde când şi-o da drumul pe şi mai fecioare în Dridu
şi-mi cumpăr comparaţia ponosul dezidiri driadice cât prăpăd de repede

copile de-nvârteşti

copile de-nvârteşti roata ochilor mânată de maica în păscutul cucilor
flori în front alinierea sevele de-a taraful când pace când război
zvastică pe placa lui Rabindranath din Herăstrău de rabin ori prosper
jigneşte India şi vei cânta cu păsările bete din golul de aer

proprietatea niciun comando pe cine mai aduci veterinare anule ţăranule
am răspândit dharma pe trupul represiunii de unde muzica boiler ashram
yoga securitate verde  broaşte pe brazdă gazdă casaţia de-o să se pronunţe
noroc swastic de hindus nici Dracula şi nici rus nu copil fără perus

unghi pe mânecă tot a neochiului coadă Nelson pată cu perucă  maree
vacuum bonom dormeam în lamentaţie sar în prăpastie vânat noaptea
vă comit păcii o nară păroasă furnici mici ăle mari pe vapor vaporos
cum am sta cuminţi numai acolo şi nu se făcea mai bună mâncare de noi

puire transînchipuire

puire transînchipuire renunţare atavică aleargă ia ciomagul pe banii lui
nici Antoaneta nu mai vine la Vasilică Nicule eşti tată vorba cu Florica
mări mari privighetori pe eufonia somnului ne încălzim la acordeon
m-a apucat ţaratul româno-bulgar de ceafă a mă muta mut şaten

conversaţia tăcerii de peste literaturile noastre într-o inspiraţie spiră
oh sâmbete litere ne înhămăm renunţării de sine regenerare
rară răbdarea nedramei de-o mârţoagă deşirată în mărgele de Şirato
pe câtă grabă oi năvădi continuări neîntreite auzindu-te consorţiu

Pătrule patrule roată ratării final neînceputului film ulm entendeur
caiete năzărite paralel nerânduite stive serii de-o barbară cremă ergo
destin de străin dumnezeu stăpân sub blestem rob cu modestie opărit
îmi şi comand nonpervers vers averse reverse verze trebăluiască pascala

mari idei şi toată incoerenţa nebunia ambiguă strigând claritate
cum nu ştiu unde o să ajung dându-vă vouă biletele spre destinaţie
vocative bisexuale vocaţie de rădăcină printre cârtiţe racoviţene
îmi delirez creanţa corn apusului spre zori oaste neosificată ficat

vor mai fi corespondenţe

vor mai fi corespondenţe din Hugo Iuga honest yogi Saramago
aveam panaş cojit in spe o seară serile o noapte nopţile
astfel planul euforic foric n-are moarte n-are vlagă om mai duce-o forjă
pocneam cuvântul cum mă pocnea cuvântarea  Sâmnicului de gibe

ceasul se închină roată clipotină spartă învârtită hitită muftiu pustiu
înverzeşti de jos în sus îl învii şi pe Iisus pân’ la vară paraplus toamnă
spre Râmnic atavismul casei din vârghini adusă cu carul de la Gâltofani
pietre leonine canto necanin spin înrourat cupolă filială cruce în cerc

să nu-mi spui mie pădure haitic de frunze din vechi etrusci printre daci
rărite scrisorile pe tărâţă morile dori-le dorule pomodorule
concentrată moarte naintea luminii de noaptea asta înviindu-ne tâlhari
popii i-a căzut copilul din braţe n-am reverenda zice şi tot în sec vinul

mai bună ţuica n-oi mai urca nici trapeza nici Golgota pe după lumină
mineiul la vedere împărtăşania over vedem noi acuma pe ce parte învăţaţi
de bună voie sinucidere a morţii de la Cristos noule Ierusalime neplâns
dă-ne nouă să ne împărtăşim cu tine în ziua neînserată şi aşa să strigăm

smirna pe noi virgiliană

smirna pe noi virgiliană autoritate respectului Farsalia cu druizi
forma bucuriei supunerea zdruncinare răbdării tăierea logosului
rugăciune din zar de tigve înviere pustiului pe creştetele ierbii
ţi-am greşit pe toate numele de la sat la sat tată suntem pe înviate

a te imagina pomenit metodică Metodiu ceasloave nemaichirilice
am drept la literă exact libertatea neîmpărtăşită fără lumânare
cum ar stropi gropile cu numele înviaţilor şi noi le-am fi mormânturi
încotro neapucând pe unde nerămânând ce scrisoare mă scriind

psihanaliza contra rugaciunii desfrânata din apocalipsă e televizunea
pneumorfoza diamorfică lupu’ pă unde a mâncat o dată mai trece
nu e bătrâior da’ e făcut de mult mi-a dat cafea şi vinu’ te trezeşte
somnu’ nu mai te deşteaptă ca buşteanul lângă apă să iei ceva de la el

cuvântul tainei de întuneric

cuvântul tainei de întuneric dumnezeiesc pe atâta mantră bengală
mă şi ţinură premiu în valea neagră trupurile materne moşire
topologos spartă melancolie din coasta logopedului elită elitră
sfârâie râie sat cu mântuinţă Mahalia ştiu că te iubesc anotimpurile

trecute pădurile căzăturile înverziturile pe câmp nicio umbră fulg(er)
pircotasem cu Aurel eres Sisir urmase conclavul Vinod ce mai trăieşte
chi erano e da dove provenieva la cultura dei popoli dei Campi d’Urne
de oaie traci etrusci tavolette devalizarea mausoleului care pe care

terţine în Michigan cruce pe Sion la moschee cu noi cu toţii game
nu mega ruine călăraşii rest o biserică uşa de lemn boz urzicat
discuţia ne înfiase spaima abisului pe nume India cu hamuri maici
să-mi pară bine dacă să-mi mai pară ne petrecurăm dharam a maramă

vedem împăcarea

vedem împăcarea cu omor şi cine supravieţuind poetului Ian Botto
castanilor scopiţilor caspicilor cu petrol ca la Ploieşti via Pontul Euxin
mai având aşteptarea lipstick nicio înviorare vioara ce de petunii pe tun
chiar inima se sumeţi coastei stângi danie şi critica lui Ivan Krasko

fânul din vârful obsesiei transpiră liniile vieţii pe sărite prin Arles
Daliană trifaustă poartă umbrită de soarele vedelor în Marakesh
încăierarea carierelor har supărat cu tâlhar  pământul cât mormântul
obiecţii la intersecţii sine qua non în avion nepărtinire la răstignire

povestitorule Kotayam baldachin sub şopârle platformă nediformă
varsă gioarsă neîntoarsă năvodul cu nerodul prohodul cu norodul
cactus actus cal pascal Allah valah grâu graur gheaur leac feleac
şi azi ceva se va sfârşi Van Gogh criminali englezi puioase rase

Troia troiţei

Troia troiţei karma cazarma foaia de stejar neaşezându-ne dune
ne-om desluşi retina lac nadir vârfului de biserică rare isoane
mai apoi poimâinea amor aeroportuar pe pajiştea Saharei orb corb
ars ovidiandi fertilitate otovates apelor plutire fim deşertului oaze

în ce viaţă în ce piaţă exaltarea la râs ne depărtase croaziera
de negăsit scrisorile lui Mistral către Alecsandri şi Eliasbeta
podobire de dobe umbră ambră picior de munte capodimonte
voisem cămaşa lui Zarathustra pavilioane japoneze sinucidere Fuji

recele regele căderii terrei ceara pe secetă ceteră ne seceră gata katha
selecţia se va acriliza grila se va salariza camarila seva îşi va graciliza
nesupărării păruirea mere repedele glasnic pelasg Argus comete ziar
pe podul dracului am un picior rupt  stai cu pumnul în stomacul meu


SALBĂMOALE
(1973 a doua zi)

a doua zi m-am repezit la moară
auzind-o bătând nu mai aveam
nici un pumn de făină iar mălaiul
îţi aduci aminte că l-au mâncat şobolanii
ce i-am mai omorât în noaptea nunţii pe toţi
doisprezece erau furaseră bucatele
în gaura de lângă soba rece ba
unsprezece de-a mers al doisprezecelea
sub coteţul purceilor şi găsindu-şi
pereche vai ce i-am mai ucis
cu pui cu tot cum am prins şi vulpea
în beci am dat peste un şarpe
dar mi-a fost milă să-l omor
pentru ce femeie dumnezeu a lăsat
dacă un om nebun sapă beciul
eşti nebună şi tu că laşi şarpele
nu era atât de nebun săracul
el nu se lega de nimeni până când
lasă asta acum a murit nebunul
şi am rămas noi cine te-a pus
nu m-am gândit când mi-a sunat
ceasul să rămân orfană îmbătrânisem
un nepot mi se dădea în leagăn
o ploaie a început să toarne un fulger
a acoperit curtea şi sala casei
a intrat în grădină leagănul se răcise
nepotul s-a luat după fulger
să-mi întâlnească deodată tatăl
şi căzându-i strămoşul a luat-o la fugă
peste lunca asemenea curţii dar fără grădină
şarpele zacă hai să mulţumim domnului
femeie vino-ţi în minţi acum casa
ţi s-a mărit şi pustie hrăneşte
purecii luminatei veri de la domnul
era o noapte numai lumină
lupii au mâncat oile în pădure
şi bunul tată pe urma lor înnopta
aducând în sat jumătăţi de berbeci şi oiţe

pădurea se goleşte de toţi
grota nu mai are os de judecător
locul îngropăciunilor se surpă
neamurile se dezbină de frică
se îmbrăţişează de moarte fraţii
cine va căuta un înţelept de sus
va trebui să se grăbească şi-n zadar
nu va minţi dându-se drept pe nedreptul
iubitei lui i-a încântat auzul inimii
cu bătăi alese de adieri din sânul norilor
i-a mai povestit şi despre Cutare
ea îl pomenise de la mama sa bună
mai avusese însă şi altă mamă
care mamă nici ea nu crescuse
cu mama ei bună ci tot cu vitregă
o mamă dintre acestea oh trebuise
văzând durerile şi răutatea
să nu ştie deodată ce mai naşte
şi nimenea nu ştie cine-a fost
a fost Cutare ah păcat
păcat că mamă bună nu-i era iubitei
doar nu-i Cutare să-l asculţi de-aci
e ca o închipuire a îndrăgostitului
şi uite iubita ce-i vorbeşte

s-o fi născut
de foc sau de îngheţ crapă lemnele
e ca de lemn femeia asta Salbămoale
sau lemnul gorunilor e ca de femeie
nu s-o fi născut
ăsta e împărţit în trei
cap tată şi mamă
cap îi e muntele
găsiţi-i părinţii
trebuie să fie buni la ceva
şi mai ales trebuie să fie

oo

muntele e de piatră curată
cu peşteri nevinovate
capul său nu cumva
o să se clatine
vântul e ţeasta lui atunci

nuu

nu capul lui poate fi
ochiul din capul lupului

cee

ce lup în adâncul pământului
oile nu prea au ce paşte
la fel şi lupul

la feel

păi sare şi peştele prin aer poate
să fie cerul capul bătrânului

să poată ara cu opincile
e o putere
şi a fost primăvară
când el a început semănatul
bobul pe un piept mort pierea
talpa la vară scăldându-se în ape
îngropa în adânc un fir de păr de aur
şi el nu l-a mai căutat
şi nimeni nu îndrăzneşte
şi nici nu s-a mai văzut
şi cine să-şi ia ochii de la soare

urâtă de tânără
că a rupt-o în bătăi
da cu laba
lua cu dinţii
nici tu oaie
nici vre o mânză
nici un pui din flori de câine
fătată din mărăcini
hrănită cu guşterii
ia-o azi
mortăcină
să-ţi spun drept
n-avu zile
n-avu ochi
n-avu fraţi la o pisică
este
asta
lepădătură
a iacacui
de la pădure
în casă
cum s-o-ngropi
cum s-o măriţi
urâtă de tânără

ar fi spus

dacă nu mi-e dat să văd răsăritul soarelui
îngăduie-mi măcar să privesc apusul lunii
nu-mi îndesa pe gât nimic adormitor
nici nu mă pune să visez ce ţi-ai dori
vârându-mi limba prin inelul de otravă
al dinţilor ce mi-i sfărâmi cu pumnii

cum să spună

din ochi să spună asta întuneric
e pentru cel ce nu iubeşte luna
orbii ar putea să zboare
prin aer după ea acela nu o ştie
dar dacă lanţurile i se slăbesc
şi se ridică cel ce nu iubeşte
nu o să-l vadă nici pe el
căci ţeastă-i va fi luna
păcat atunci că va mai răsări
şi după noaptea asta soarele

cui să spună

plătit pe viaţă cu avere
de-o turmă aplecată la pământ
poate să pască poate de vreo boală
el este cel de neunneam
din taţii lui şi mamele
ce ţin de boturi turmele

nu poate să spună

o frânghie lungă îi atârnă de gât
spânzură în gol înrourată
cine să-i prindă capătul într-un laţ
să aşeze un leagăn să se suie
şi să se legene sau să stea ţeapăn

Cutare Salbămoale Neunneam Cenenune

oh să fii tu Neunneam
şi să nu spui cine eşti
căutam şi te pierdeam
înainte de-a avea veşti
Salbămoale burtă goală
ce-o să bagi astăzi în oală
o să ne înfometezi
pre cât flămânzeşti
de la Cutare când pleacă
îi lasă casa săracă
pe la Cutare nu vine
casa tot nu i se ţine
dumnezeu nu l-a lăsat
Cenenune să stea-n sat
l-a lăsat să nu se-adune
din cărare Cenenune

unde nu începe
să toarne
mort şi viu până la os
înţepaţi de ale apei coarne
plâng otrepe
nămolos
şi unde nu se pune
să ardă în foc
învie oameni de cărbune
cei de pământ se coc
se miră în şiră
se dezbină în cină
ia la măsea încolo ho încoa ha
îhî ţi se urî tii prostii tu hu

poematistul continuă

în ţeasta mortului
se prinse capul de peşte
al pământului
oh luminile cerului
sparseră osul rotundurilor
de atunci tot ce  nu mai e
să se învârtească ah
să nu-şi dea de urmă

vrei să te duc de mână
cum tu m-ai dus în pântec
vrei să-ţi urmez în casa retezată
de lupi de mine hăituiţi
nu vreau nimic tot eu la ce
doreşte-ţi oaia boul pasărea
ce ţi le-oi creşte doar să ai
noroc de ele şi să-ţi placă

păzea de boala urşilor
nu scapă nici furnicile din burta lor
ei când sătui aşteaptă ziua iernii
vezi trăznete ce vântul încă nu le-a spulberat
cum pe spinări le scapără
şi boala şi-o târăsc până în gropa urşilor
din scorburi pică peste tot cercei de lemn
pe coamele de licurici dau foc
ochirii tuturor culegătorilor
şi vatra cum de va mai înverzi

să mergem şi noi în curte
altfel cine mai ştie
cu ce rămânem
acolo nu dăm nimic
nici de veste
nici de primejdie
eu cred că au înnebunit
tu crezi că aşteaptă ploaia
o să se verse făină pe câmp
făină în pielea goală
lelea s-o ţină în poală
făină cu gura plină
de copii flămânzi la cină
şi dacă n-o să piară nimeni
fiindcă nu ne-am dus apoi
nu o să moară toţi şi noi
să se aleagă cine când
de fulger însemnat va înnegri
sub cer
ce curte de rândunică
nezburată de-unde pică
rodul n-o s-o afle nu te
şi va creşte ah să mergem
rodul să nu-l speriem
noi să ne dăm vieţile
noaptea dimineţile

du-te tu eşti curajos
din născare te aştept

vrei să mă omori cu zile
fără tine ce să caut
nimeni n-o să bage-n seamă
c-am venit sau că lipsesc
aş primi pedeapsa mare
şi n-ar şti-o nimenea
rodul şi-ar da drumu-n slavă
şi ei tot ar aştepta

îţi voi da o mască rară
piele rasă subţioară
cioc în nări înciocuit
bot cu bală de argint
îţi voi da haine de mort
să învii în ochii lor
când doar duhul şi tu-ţi dai
să te vadă verde scai

nu-s puterile de mine
du-mă-n cârcă altfel n-ajung

o să merg singur în curte

eu să mor pe rând afară
pentru cine o să moară

uită-te bine de tot bine
tu nu ai ochi nu văd pe cine
eu mă tot uit
aşa se uită
arată-mi cum
când dă el cui dă
îmi dă şi mie uneori
în vârful viei vre o trei flori
să le priveşti
ce am cu ele
să ţi se scuture pe piele
să faceţi şase struguri amândoi
iar ochii să se scalde în butoi

eu nu-mi doresc să-l văd la faţă
destul că îl visez de-o viaţă
când mă purta pe umeri viu
acum e vis pe bidiviu
mă pui să îmi stric ochii după morţi
şi dacă nu ar face astfel toţi
hai aş mai zice dar aşa
stai până adineaurea trăia
trăia murea ne e tot una
îi vede doar pământul luna
hai urma lui poate ţi se încheagă
de te trânteşti cu capul pe desagă
poftim atunci şi capu-mi crapă
ca la urciorul plin cu apă
sleit de sete ochii-i cască
şi-n loc de apă vei bea iască
pe când orbit la moartea lui
în ceasul ăla îl văzui
sau ţi se arătă şi nu ţi se arată
şi astăzi o să mori deodată
deodată cu vederea către el
deodată cu cel mort de fel
şi nu vrei să te uiţi
uitându-mă şi eu
ţi-ar fi pământul peste piept mai greu

ascultăă cum vorbeştee
s-a dusîî  şi nu mai e
vrea mâncare ce şi ce
s-a dusîî şi-i fericee

spune-mi din nou şi vom pleca
de care-ţi vrei muierea ta
să fie nici prea prea nici foarte foarte
pe ea când deschizi ochii ţine-o pân’ la moarte
până la moartea ei
şi a ta moarte
a mea departe
a ei tot departe
pe ea când voi deschide ochii o s-o ţin departe
departe de durere
de ce cere
chiar dacă nu eşti bucuros
s-o bucuri
bucurie ponos
te vor purta genunchi de sclavă
apoi a umerilor slavă
numai să nu te pierzi sub vre-un copac
cu umbra mai adâncă decât apa unui lac

nenorociri ieşiţi din văgăuni
din găurile ochilor tot uni
să părăsească văgăuna
şi mama moartă-a ei tot una
s-o nască printre voi din voi
reînviată jalnice nevoi

nu vreau să mi se-ntâmple niciodată
să mă aşez în iarba mamei fată
întâia oară m-a născut bărbat
şi după moarte nu m-a deochieat
acum nenorocirile s-o lase
în groapa ei să nu se zămislească-ntoarse
ruşinile de fel nepăcătoase

trei zile sunt de când tot fluier
astăzi e sărbătoare mare nu ieri
de răsalaltăieri te am în pază
şi nu mai vine nimeni să ne vază
tu şuieri singur eu te ţin
din scurt doar te-oi opri puţin
când nu te-aş auzi mi-aş pierde pâinea
şuierătura ta mi-e mâinea
dar uite ce e ai să cazi
de foame-n sărbătoarea ce e azi
sau te vei odihni pe veci
lăsându-mi porţiile reci
căci limpede-i porunca
taci tu îmi tace munca
apoi vor trece ani să se mai nască
bărbaţi cu gât tăiat de broască
voi flămânzi
mai mult de-o zi
cum tata mare porunci
aşa că zi
nu spune treaz cum ai rămas
suflând pe gură şi pe nas
ai dinţi de frunză cu omizi
sub ei mai poţi să ţi-i deschizi
de ce nu vine nimeni să anunţe
termenul fiert să-ţi dea grăunţe
grăunţele să fie fierte
pe mine sau pe tine să ne ierte
se fluiera pe vremuri doar o dată
de la o casă pân’ la alta roată
de când cu feţe răposate
se fluieră pe cât se poate
ascultă-mă şi tu nu vrei
să te ridic mai înspre ei
din apa mea mâncată
ia hrană adăpată
şi vântul poate c-o să bată
să nu mai fluieri niciodată
ah nu mai fluiera
mi-e mie gura rea
ştii că am plâns mai adineaurea
am învăţat şi eu să fluier tot aşa
o să-ţi arăt că n-am mâncat
nu am băut
uite păsat
urciorul ne-nceput
nici n-am tăcut nici n-am dormit
să fie sărbătoare înmiit
să fie astăzi unul altul
cu jumătate prea înaltul
eu eu să cânt ca tine încă
de când te rog ia de mănâncă
mi-e foame nu pot înainte
de tine să-nghit bob de linte
te ţine şuierul în viaţă
pe mine vorba tăcăreaţă
limba vorbăreaţă
eu să înfulec tu să mori
rămân pe drumuri de miori
pierdute-n şuier de trei ori
îmi iese-n cale lupul mort
eu în spinare că îl port
şi el nu fluieră nici tu
ia nu mai fluiera acu
mănâncă oi de mei cu miei de mei
şi uită-te măcar o dată-n ochii mei
nimic să nu te desclintească
din patima preapăsărească
hei ţi-e pedeapsă asta lasă
o clipă de-a fi om de-acasă
şi te voi răsplăti din când în când
la fel urmându-ţi eu la rând
mă sperii rar şi nu atât
să îţi sucesc şuieru-n gât
să-i zic într-una eu apoi
până-şi vor aminti de noi
cei cu poruncă şi fără poruncă
auzitorii de-o speluncă
ţi se deşiră pieptul ne-ncetat
pe ochi nu te cunosc neşuierat
atunci poftim de fluieră nu fluieri
e sărbătoare mare astăzi nu ieri
vezi cine te îndeamnă să-ţi foieşti
prin pietre dinţii şuiereşti
numai de mine trebuie s-auzi
n-ai alţi călăi de sângele tău uzi
poate ţi s-a părut că moarte îmi căşuni
dar de trei zile mi-s stăpânii buni
sau vezi pustiul cum îl cară
în bâte azi din cale-afară
odată şi odată toţi se scoală
să vadă cum porunca nu-i greşeală
porunca tuturor e în puterea mea
şi de nu fluieri nu mai merge-aşa
voi fluiera când nu vei fluiera
să fie voia sa şi-a sa
dar ţie ţi-e suflarea condamnată
să-i fie vieţii mele plată
cât mai trăiesc să-mi fluieri ca şi lor
apoi să piei că nu ai păzitor
din ce în ce vei duce-o ce şi ce
topindu-te pe fluieratele
o soartă şi mai soartă ca a soartă
cu tine nici se-mpacă nici se ceartă
pe când eu nu îţi sunt ce-mi sunt
şi-mi eşti din cer până-n pământ
tu după şuierele-ţi lungi
la capăt zilelor ajungi
dacă nu fluieri cum te joc
ajungă-ţi zilele pe loc
şi ce te faci dacă n-ai fluierat nicicând
şi eu te-am auzit c-am fost plângând
de mila ta am plâns vrei lacrimi iar
să le înşuierşti cu vrednic har
ia colea chef din solniţă mălai
îmbătător trezeşte-te săvai

unde s-o mai văd
când ea prea stă pe loc
de am orbit tot pironind-o
au înfrunzit şi s-au trecut
iar au înfrunzit şi s-au trecut
pe bolţile de frunze vieţile

închinare înaintea femeii străine

frumoaso înţelegi cuvântul
vezi e o şoaptă de la ceruri
pentru auzul tău neştiutor
poate sunt blestemat să se vestească
iubirea mea în toate încăperile
şi să răsune până-n vârful munţilor
dar ţie să îţi pară de neînţeles
tălmacii ştii şi ei mi s-au împotrivit
şi zac de-acum sub steagurile albe ale mele
un mort o moartă nu mai ai pe nimeni viu
un schingiuit de ură neamul îngropat
ascultă-mă nu te feri atâta
curând o să te urâţească foamea
aşa cum te înfometează frumuseţea azi
de ce să-ţi fi rămas dator destinul
doar ţie dintre fiii-mpărăţiei dispărute
pe fratele-ţi iertându-l singur şi-a dat moartea
mai înainte ţi-o fi potuncit în limba voastră
să mai trăieşti în amintirea tuturor
Zalmoxe-i numele fiului tău
de îl vei zămisli pun datină
să nască toate semenele tale nume
de mai nainte puse prea cu drag visate
Zalmoxe spune-i zi-i Zalmoxe
şi-n fire vino-ţi taci să nu uiţi
Zalmoxe ţi-l înseamnă în minte
şi frânge-te ca şi cum asta
ţi-e dăruirea mea iubirea
Zalmoxe-i darul tău Zalmoxe
e de ajuns atât să ştii pe limba-nvingătorilor
nimenea nu o să-ţi vorbească
în numele cu numele Zalmoxelui
nu plânge nu Zalmoxe
fii născătoarea-i fii Zalmoxe
şi nu te prăpădi Zalmoxe
înviază-te Zalmoxe

norii pe creste poruncilor sunt morţii

cuvântat-ai în văile neauzite
de norii pe creste şi turmele
când s-ar întoarce ţi-ar paşte
hainele de mort
vorbeşte şi acuma în dodie na-o
fără hotar ascultarea
şi rău întunericul fă-l să-mi arate
unde să calc la sfârşirea prăpastiei

să se înfăţişeze robul
nu-i devreme
o demon harnic fiul meu
şi mi-ar aduce robul mai de grabă
o doamne ar aduce o regină roabă
iată-l la uşă mie mi-e duşman
din al războaielor domniei voastre an
o anul ce-l visasem de copil
să-l umilesc pe robul prea umil
după ce fraţii i-i voi îmbăia
în sânge sub de-a sabiei cişmea
iată-l la uşă mie mi-e nebun
o dacă vrei să râdă pot să-l pun
o o îţi poruncesc un rob şi-un ou
să-l spargă el tu să te naşti din nou
vezi-l de se apropie chiar el
şi află-ţi coaja altfel nu e fel
ce multe cloşti şi puice o să uşui
tronul să fie pentru ou urcuşu-i
să nu-ţi porţi gândul mai departe
când hotărâtu-te-ai de moarte
stăpâne în divina-ţi mână
ai spart un ou căzu o căpăţână
de cin’ să-mi fie milă sfetnicul
ori oul e netrebnicul
de tine căci de nu-l învii
şi nu-l îmbraci în coji mai ştii

o leneşi măgăruşi pe cale-ntoarsă
la poalele de munte mângâios
când vă mânam din turme cu o gioarsă
de sabie eram şi ticălos
erai pe drumul capătului nostru
o plânge-ţi-vor de milă măgăruşii
mânaţi călăii de căscatul rostru
vor scârţâi la iad ţâţâna uşii
dă-mi tu pedeapsa doar ţi se arată
aici eu am un neam întreg
rudeniile nu te ştiu de tată
dar nici nu pot să le dezleg
chiar dacă pier chiar dacă te omor
mi-e teamă să nu-ţi afli fii
ai fiilor din casa mea
ardeau cetăţile-n vecii
când vre o femeie te năştea

pe unde au pătruns şi nici de unde
nu ştie nimeni sfat porniră
de-i vom striga nu vor răspunde