joi, 27 iulie 2017

Mormântul furat



DIMITRIE  GRAMA

Dialoguri

....n-am nici un motiv

sa fiu ofticat

viata a fost buna

cu mine

cateodata

chiar si diminetile reci

si bulevardele pustii
sunt bune....

....multi oameni
printre ei chiar

si prieteni apropiati

sunt pretentiosi
stramba din nas
si ma cearta

  ca n-am baie cu dus

  ca n-am masina

  ca umblu si iarna

  in papuci de tenis

  ca beau vin ieftin

  ca ma culc cu curve

  care-mi "manca" banii

  ca, si ca, si ca, si ca....



....sunt pretentiosi
oamenii astia

se duc la doctor

se cauta la inima
se cauta la tate

si la prostata

iau vitamine cu zinc
si beau zeama de radacini

ptiu, ptiu....






....viata a fost buna cu mine
pentru ca m-a facut sa cred

ca sunt sanatos

si m-a facut sa beau 

si sa rad

ca prostu cand nu sunt....



....de un timp incoace

nu stiu dece
de la birt ma duc

direct la cimitir

acolo unde-s ingropati

ai mei

tot niste prapaditi

ca mine

tot niste inconstienti

care-au crezut

ca viata-i buna....






cateodata imi vorbesc

serios si grav!

imi spun:

"fiule nu-ti fa griji

 si moartea-i buna!"

Dimitrie, Uppsala 25/7, 2017

....iubesc pe aia care
din cand in cand vin

de nici nu stiu unde

dar sunt banuiesc eu

cugete si spirite luminate

de raze divine
si cu voce sigura

ei ne dezvaluie,

nu in taina

ci in public

secretul, adevarul....






....spun ei,
si cata dreptate nu au?
   ca am pacatuit 
   ca necuratul e mai curat
   decat noi
ne spun
   ca bem si ne curvasarim

   ca nu ne pasa

   de spermatoizii nenascuti!
ne spun
   ca a venit timpul socotelilor
   crunt timp a sosit

dar totusi ei sau altcineva

de la vreun guvern
ne dau un pic de timp extra
sa ne pregatim....

.....pentru ca in 

doua saptamani

la exact ora 24.00
va fi sfarsitul lumii!!!
acum definitiv, serios
pentru ca au mai fost
cateva sfarsituri neserioase

prin anii 1000, 1500 si 1989....

(dar orisicare prost poate

sa-si dea seama ca aia

care au vorbit atunci
nu au fost documentati

nu au fost seriosi)






....eu ai iubesc pentru ca ei

in acele momente decisive 

dramatice si mai ales tragice 

se gandesc si vorbesc cu mine

 despre mine, pacatosul!

nu se ascund ca altii
nu sunt egoisti
stau acolo undeva in frunte

infruntand sfarsitul

si ma avertizeaza 

cu toate

ca eu nu merit

sa fiu avertizat!






....miscat profund

de sacrificiul lor

golesc impreuna cu

o tipa de pe strada

ultimele rezerve de vin

imi iubesc aproapele

si plang....


Dimitrie, 26/7, 2017, Uppsala




VASILE  TUDORACHE

Sfârşit de drum

Între cer şi pământ se aşterne uitarea,
Iar frunze ce cad îmi astupă cărarea
Căci frunzele cad şi oamenii mor,
Dar toate, copile, la timpul lor.

Când mergi pe-al tău drum să ai bunătate
Şi nu privi în urmă, e ceaţă şi noapte.
În urmă tăcut bunicul mergea
Pe drumul de toamnă povară ducea.

Şi frunzele cad şi oamenii mor,
Dar toate, nepoate, la timpul lor.

Si am mers cu bunicul jumătate de viaţă
Pe drumul cu frunze şi plin de verdeaţă.
Cu vocea sa blândă, vădit obosit,
Îmi spuse:
- Copile, al meu s-a sfârşit !

Eu merg mai departe pe drumul de flori,
În faţă am soare, în spate vin nori
Şi acum aud vocea bunicului meu:
- Să știi măi copile că drumul e greu
Căci frunzele cad şi oamenii mor,
Dar toate sunt date la timpul lor.
Italia



ADRIAN  BOTEZ

Glasuri în noapte 

unul strigă de durere
altul strigă de plăcere 
câinii nuntesc o căţea
alchimişti bat în dairea
pălăvrăgeşte o stea
seceta şi vântul ard
noaptea nu se dă cu fard

crestele se cocoşează
sunetele ricoşează
bufniţele domnitoare
pironesc tron şi altare
sacerdot este o floare…
…între rege şi nebună
uitai să întreb de lună

glasuri – glasuri – joc de şah
ceasul este crinomah
din cât bate catedrala
nebunii au umplut sala

trandafiri se spovedesc
lumânările trosnesc
aştrii-n ceruri se scumpesc
de din jos lumi se chircesc
un ermit a înflorit
la poarta din răsărit

jalele petalele
ne sfărâmă zalele
constelaţii lirice
scriu sorţi cu chirilice
păsări oarbe se-ncrucesc
cruciade nu pornesc…

*

GHEORGHE CALCIU

Mormântul furat


De ce a fost ars trupul lui Mircea Eliade?
Cand am aterizat pe pamantul american, nu cunosteam nici un nume de roman care sa locuiasca acolo, in afara de Arhiepiscopul Valerian, fie-i pomenirea de trei ori sfanta, despre care aflasem ca se exilase in Portugalia. Nu stiam cine era noul episcop. Dar Biserica din America s-a facut simtita, prin prezenta la aeroportul din New Youk a unei delegatii de preoti din partea Episcopiei, care mi-a daruit o cruce veche si frumoasa de argint, din secolul al XVII-lea, scrisa cu litere chirilice. Crucea imi fusese trimisa de Maica Alexandra – Principesa Ileana a Romaniei, fondatoare si stareta a Sfintei Manastiri "Schimbarea la Fata". Ma astepta un numar mare de romani cu steaguri. Aceasta primire mi-a mai alinat patimirile. Multi din cei care m-au intampinat erau fosti detinuti politici care ma cunosteau. Mi-aduc aminte de Grigore Caraza, om cu suflet navalnic, care a rupt semnul ce marca pana unde puteau ajunge cei care asteptau pe calatori si s-a repezit de m-a luat in brate. Atunci mi-am dat seama cat de multi romani ajunsesera in America si ce bine erau organizati - caci aflasera ca sosesc si venisera sa ma primeasca.
Am aflat apoi de multi altii, care locuiau in diverse parti ale Americii. M-am bucurat sa aflu ca si Mircea Eliade isi are resedinta in Statele Unite, nu in Franta, cum crezusem. De atunci am dorit sa-l intalnesc, mai ales ca stiam ca el fondase Comitetul pentru Salvarea Parintelui Calciu si voiam sa-i multumesc. De fapt, aceasta multumire era pretextul pentru a fi primit de el. Practic, nu stiam cum sa ajung la el, nu aveam curaj sa ma misc in imensitatea Americii. Eram speriat de toate, nu aveam masina, nu stiam sa conduc si ma simteam in toate foarte stingher.
Vizita la Eliade
In februarie 1986, am fost invitat la Mircea Eliade. Locuiam in Cleveland. In acelasi oras era un legionar batran, Victor Corbutiu. Acesta m-a anuntat ca fratii doctori Ronnett vor veni cu masina de la Chicago sa ma ia pentru a-l vizita pe Eliade. Cred ca macar unul din cei doi doctori il consulta din cand in cand pe Eliade. A mers si Corbutiu cu noi. Eram foarte emotionat. Am fost primiti imediat.
Mircea Eliade era aproape daramat. Nu cu mult inainte, biroul sau arsese si dezastrul acesta, cum il numea el, il afectase foarte mult. Dupa cate intelegeam, manuscrisele fusesera salvate, dar erau diferite note, franturi din gandirea lui, probabil, unele scrisori care arsesera partial sau total. In orice caz, nu era chiar un dezastru. Prima parte a discutiei s-a invartit in jurul incendiului care se pornise de la cenusa pipei sale scuturate in cosul cu hartii. Eliade ne-a aratat unele manuscrise cu marginile arse, cuprins de jale, asa cum o mama ar arata scutecele copilului ei mort. Purta niste manusi de piele care ii lasau numai varfurile degetelor descoperite si cand scria impingea creionul facand litere ascutite, pentru ca anchiloza degetelor nu-i permitea sa rotunjeasca literele. Era extraordinar de dependent de sotia sa si aproape la orice decizie, oricat de mica pe care trebuia s-o ia, o consulta. In acelasi timp, doamna Eliade il supraveghea cu o dragoste posesiva si cu un devotament care nu se consumase in anii petrecuti impreuna.
Discutia a revenit la mine. Eliade s-a mai incalzit putin, considera ca actionase bine infiintand acel comitet pentru mine, dar ma intreba daca nu cumva, din cauza aceasta, Securitatea si Ceausescu fusesera mai salbatici fata de mine. L-am asigurat ca, dimpotriva, ori de cate ori o personalitate romaneasca din Occident sau un oficial al unui stat din Vest se interesa de mine sau numai imi pomenea numele, eventual vizita Romania, situatia mea se imbunatatea. In perioadele in care nimeni nu mai pomenea de mine, deveneau foarte cruzi. Acest lucru l-a bucurat, fiindca unii dintre romanii care-l vizitasera ii spusesera contrariul. Cu delicatetea lui, Eliade nu a pomenit nici un nume.
Incet-incet, conversatia a devenit familiara, i-am povestit lui Eliade ca se pornise o campanie de denigrare a lui Eminescu, inceputa de Moses Rosen si la care, direct sau indirect, se raliasera unii intelectuali care, convinsi sau oportunisti, negau valoarea poetului national. Eliade a rostit numele unor tineri intelectuali romani care-l vizitasera, printre acestia Adrian Paunescu. Multi dintre romanii din exil, apropiati lui Eliade, il mustrasera, deoarece il primise de mai multe ori pe Paunescu. I-am spus cateva lucruri despre Paunescu, fara a accentua prea mult ceea ce auzisem, fiindca nu voiam sa ma asez in randul celor care ii reprosasera lui  Eliade intalnirea cu Paunescu.
Eliade avea o credinta de taran
L-am rugat pe Mircea Eliade sa scrie un articol despre Eminescu, nu unul apologetic, nici de aparare, ci unul asa cum il simtea el pe marele poet si sa-l publice in Cuvantul Romanesc. Mi-a spus ca a mai scris despre Eminescu – nu stiam atunci exact ce –, dar eu am staruit si mi-a promis ca o va face. Credeam in forta cuvantului lui si nici nu am avut vreo indoiala ca va scrie articolul. Nici o clipa nu m-am gandit ca moartea lui era atat de aproape. Simteam in el o forta spirituala si chiar fizica, dar poate ma amageam.
Corbutiu si cu fratii Ronnet au inceput sa-si depene amintirile din studentie si, cum era si firesc, au ajuns la Miscarea Legionara, la unele amintiri comune. Eliade s-a angajat si el in discutie. Am observat ca amintirile lui se invarteau mai mult in jurul lui Nae Ionescu. Mai tarziu, citind Memoriile  lui, am constatat ca niciodata nu s-a dezis de Nae Ionescu si am inteles de ce a vorbit mai mult despre el. In orice caz, erau multe amintiri pe care le avea cu cei trei in comun si care imi dezvaluiau o generatie de lupta si de ideal aproape legendara. Oameni de o inalta calitate intelectuala, gata de sacrificiu, morali si devotati. Atunci l-am auzit pentru prima data pe Corbutiu spunand ca pacatul cel mai mare al elitelor legionare a fost incalcarea juramantului saraciei de buna voie. Am fost socat de afirmatia lui, pentru ca toti legionarii pe care i-am intalnit in inchisoare, sau despre care am auzit, traisera doar  in persecutie, in lagare, in inchisori ori fusesera ucisi. Ma intrebam: oare cand au avut ei timp sa se imbogateasca sau, daca s-au imbogatit, ori au mostenit vreo avere, cand au avut timp sa se bucure de ea?
La un moment dat, cand atmosfera devenise foarte destinsa si chiar amicala, l-am intrebat pe Mircea Eliade daca intelectualismul lui in problemele religiei sau cunoasterea adanca a religiilor orientale i-au afectat in vreun fel ortodoxia, marturisindu-i ca aceasta era intrebarea care ne chinuia pe noi, noua generatie care traiam in duhul ortodox, fie ca eram preoti, monahi sau laici. Eliade m-a asigurat cu tarie ca nimic nu s-a miscat in sufletul sau din credinta lui, ca el si-a construit o credinta simpla, cat mai simpla, ca a unui taran roman si ca aceasta temelie a ramas nezdruncinata in el.
A spus lucrul acesta cu simplitate si foarte convingator. L-am crezut fara nici o urma de indoiala. Ne-am despartit linistiti. La plecare, Eliade mi-a promis un set complet al Istoriei Religiilor, care urma sa apara in luna martie. Deoarece urma sa plec in Europa, la niste conferinte, m-a invitat ca la intoarcere sa-i fac o noua vizita si sa-mi iau si volumele promise.
Incinerarea istoricului religiilor

Dupa doua saptamani, am primit de la doamna Eliade o scrisoare vehementa, in care ma acuza ca i-am adus in casa niste legionari, care l-au tarit pe sotul ei intr-o discutie compromitatoare; ca el niciodata nu a fost legionar si multe altele de acest fel. Incheia amenintindu-ma ca ma da in judecata. De fapt, nu am inteles de ce se temea, din moment ce nu fuseseram de fata decat noi; nici un strain nu asistase.
I-am raspuns ca nu eu i-am adus pe ei, ci ei pe mine si ca au facut-o la cererea lui Mircea Eliade. Ca eu nu-i cunoscusem pe fratii Ronnett, nici nu stiam de existenta lor pana in clipa in care mi i-a prezentat Corbutiu, pe care il cunoscusem la biserica din Cleveland; ca amintirile pe care si le-au impartasit nu erau legate de mine in nici un fel si nu le cunoscusem pana atunci. (Ma refeream la aminitirile lor personale, nu la cele de ordin mai general). Doamna nu mi-a raspuns, iar la intalnirile noastre ulterioare, fie in America, fie in Europa a fost foarte prietenoasa.
Pe 23 Aprilie 1986, ziua Sfantului Mare Mucenic Gheorghe, patronul meu cel purtator de biruinta, am aflat de moartea lui Eliade si, de necrezut, de incinerarea lui. M-am tulburat foarte tare in inima mea. De ce m-a mintit? De ce nu mi-a spus ca avea de gand sa se arda. De ce mi-a spus ca are o credinta de taran, simpla, fara nici o urma de orientalism? Un taran simplu nu se arde. Mi-aduc aminte ca am scris atunci un articol in care i-am pus, postum pentru el, toate aceste intrebari cu oarecare brutalitate, acuzandu-l.
In iunie m-am intors in America. Acum aveam obisnuinta calatoriilor, puteam merge cu trenul, ma “descurcam” cu vocabularul redus englezesc pe care mi-l insusisem. I-am facut o vizita doamnei Eliade. Aveam mai multe lucruri sa o intreb. Cea mai importanta intrebare era: "De ce l-ati ars?"
Un prieten din Chicago mi-a dat o video-camera, m-a invatat cum s-o manuiesc pentru a avea macar acum pe pelicula o vizita la Eliade, fara Eliade. Am facut cum am fost invatat. Cand am intrat pe strada lui Eliade am debitat toate banalitatile care se spun intr-o astfel de pelicula: cum pe strada aceea venea istoricul religiilor la caminul sau, cum intra pe poarta etc., toate locurile comune care seaca emotia reala a unei asemenea vizite in care dramatismul cel mai mare era incinerarea lui. Doamna m-a primit cu bunavointa, am trecut in fuga cu aparatul prin cele cateva camere, apoi am intrat in salon, care fusese amenajat de doamna Eliade ca un fel de camera sfanta in care, pe un camin special, se afla intr-o firida o fotografie a lui Eliade. De o parte si de alta ardeau doua lumanari; alte cateva obiecte care apartinusera celui disparut. O atmosfera pagana, orientala: Eliade devenise un fel stramos zeu, un sot zeificat.
Doamna mi-a spus ca acolo isi face ea rugaciunea (probabil se ruga lui Mircea). Am intrebat-o: «De ce l-ati ars, doamna?» Mi-a raspuns ca, de mai multi ani, cand se plimbau seara, treceau pe langa o capela foarte frumoasa, unde era un cenotaf si asa au hotarit ei ca primul care va muri sa fie ars de supravietuitor, iar al doilea sa lase prin testament sa fie ars. Atunci am crezut-o si l-am acuzat pe Eliade pentru hotarirea luata si pentru ca a evitat sa-mi spuna adevarul.
Am ajuns acasa la prietenul meu. A scos caseta pentru a o viziona. Nu se imprimase nimic pe caseta. Uitasem sa scot capacul de pe obiectiv. Atunci am crezut ca Sf. Gheorghe nu mi-a permis inregistrarea ca o pedeapsa ca nu am avut curajul, atunci cand Eliade mi-a vorbit despre credinta lui simpla  de taran, sa-i fi spus: Domnule Profesor, nu ati vrea sa mergem putin in camera alaturata sa  vorbim numai intre noi? Si sa-l fi spovedit. Acum cred altceva. Ma voi explica.
Dupa ani de zile, dupa ce din protagonistii acestui articol: Eliade si sotia lui, dr. Alexandru Ronnet si Corbutiu au trecut la cele vesnice si am ramas numai eu si Mircea Ronnett, in martie 2003, am vizitat cimitirul din Paris si am rejudecat toate cele intamplate intr-un mod diferit.
M-am intrebat de ce Eliade ne-a lipsit de mormantul sau, la care sa fi putut noi merge. Incet-incet si-a facut drum in mintea si in inima mea gandul ca poate nu era el cel atat de vinovat, cat cei din jurul sau care l-au tarat intr-o aventura nefericita, profitand de boala si de durerea doamnei Eliade. Apoi mi s-a strecurat indoiala ca acestea s-au facut cu  acceptul lui. Poate ca a fost un fel de complot al unora din cei indurerati de moartea lui, care au crezut ca vor capta astfel «energia» lui prin procedee orientale. Pana atunci, spiritul lui Eliade nu ma tulburase in nici un fel. Era ca si cum totul se incheiase intre noi. Eu facusem greseala de a nu-l chema la spovedanie si el mi-a ascuns intentia de a se arde. Gresisem amandoi. Dupa schimbarea directiei gandirii mele, a inceput sa ma bantuie amintirea lui, sa-l visez. 
Un articol si o fotografie
Atunci s-au petrecut doua lucruri care mi-au aratat ca, intr-adevar, intre mine si sufletul lui Mircea Eliade se stabilise o legatura prin voia lui Dumnezeu si ca drumul pe care mergeam eu in aprecierea intamplarii legate de arderea lui, era o buna cale. Cineva mi-a trimis prin un articol scris de Culianu, un discipol drag lui Mircea Eliade, dupa cum afirma Culianu si cei care l-au cunoscut. Interesant este ca Mircea Eliade, la intalnirea noastra, desi a vorbit de mai  multi romani, nu a pomenit niciodata numele lui Culianu.
Motivul arderii lui Eliade, fapt care pe noi, ortodocsii romani, ne tulbura, va ramane o taina pe care o vom sti dupa moartea noastra, cand Dumnezeu ne va descoperi lucrurile nestiute.
Culianu si-a scris articolul pe baza notarilor din jurnalul sau personal. Imi este greu sa rezum articolul lui, de aceea, il atasez la articolul meu si rog pe cititori sa faca un efort sa-l citeaasca. Articolul este foarte bine scris, sentimentul de dragoste al autorului si al celorlalti este aproape apasator. In articol este descrisa agonia si moartea lui Eliade. Autorul insista pe o anumita atmosfera cu puternica influenta orientala, amintind de despartirea lui Buda de ucenicii sai. Din aceasta cauza, si-a subintitulat articolul Mahaparinirvana.
Atmosfera de misticism oriental, cu unele aluzii la Iisus, amestecul sincretist al religiilor, credintelor si cultului, toate pledeaza pentru un aranjament determinat de jalea celor care se desparteau de cel care fusese centrul  vietii lor intelectuale si, intr-un sens, spirituale.
Exact in aceeasi perioada am mai primit un semn de la Eliade. Dupa 15 ani de la vizita la Eliade, Mircea Ronnet mi-a aratat cateva fotografii facute cu ocazia acelei intrevederi, in care apaream si eu si profesorul. Nu stiam nimic despre aceste fotografi, iar Ronett le descoperise intamplator, caci uitase de ele. Unele dintre ele foarte semnificative pentru mine, care mi-am putut aminti exact momentele in care au fost facute. Era un mesaj ilustrat de dincolo de mormant, un semn imi intarea noua convingere n privinta arderii lui Eliade. Era exact in zilele in care imi colationam datele privind vizita despre care vorbesc si imi dadeam seama ca nu mai aveam nici o fotografie a acestui eveniment. Fotografia cu el cu pipa in gura este una cunoscuta de multi. Cea in care eu intind mana peste masa spre istoricul religiilor surprinde momentul in care el ne arata un fascicol din ultima sa istorie, dactilografiat. Atunci a raspuns la intrebarea mea: "Am o credinta  de  taran simplu."
Si in prima, si in a doua fotografie, fata lui Eliade arata sinceritate si nimic din ea nu exprima o jena care, daca m-ar fi mintit, s-ar fi vazut. Privind fotografiile si amintindu-mi la fel de fotografic clipele de atunci, m-am convins ca Eliade nu m-a mintit. Figura lui este a unui om care nu a mintit niciodata. Niciodata cineva nu a afirmat despre el ca ar fi capabil sa spuna un neadevar. Devotamentul celor care au stat in jurul sau in perioada agoniei - de pilda, decanul Gamwell a stat sapte ore in picioare pe culoarul spitalului - nu putea avea loc in inima unor oameni care ar fi avut indoieli referitoare la cinstea lui Eliade. Nu pot invoca iarasi, nici un complot constient pentru a actiona dincolo de afirmatia ortodoxiei sale. Cred mai curand ca cei care il iubeau si care nu aveau deloc «o credinta simpla de taran», au uzat de mirajele orientalisnului pentru a nu-i pierde «energia».
Concluzie: Eliade a fost ars fara voie
Am, vazut filmul lui Paul Barbaneagra, in care autorul vorbeste cu profesorul Eliade pe strazile Parisului, imbinand intelepciunea unor intelectuali cu semnificatiile mistice ale capitalei Frantei, in care, spre deosebire de alte opere de fictiune ale profesorului, lumea nu mai apare ca un camuflaj, ci mai curand ca un conglomerat de simboluri, unele tainice pana la a nu putea fi descifrate, altele mai la indemana noastra. Doi oameni care inteleg misterele lumii si ale vietii, le accepta si nu se sperie de ele.
Un ultim cuvant: Culianu spune ca au avut loc slujbe de pomenire a sufletului lui Eliade, aproape in toate bisericile ortodoxe romanesti din America. Acesta este un adevar partial. Sigur, toti preotii, in orice caz, foarte multi, l-au pomenit pe Eliade, dar nu in slujbe speciale, ci in pomenirile obisnuite, pentru odihna sufletului sau si pentru iertarea pacatelor sale si a faptului ca s-a ars. Nimeni nu a pus la indoiala ideea ca arderea lui s-a facut cu asentimentul lui. Probabil, cei mai multi au crezut ca cerut asta prin testament. Eu am fost primul care am aflat din gura doamnei Eliade ca a fost vorba de o intelegere intre ei doi. Daca slujitorii bisericii ar fi avut o cat de mica indoiala in privinta arderii de buna voie, ar fi actionat ca pentru o moarte obisnuita, dubiul operand in favoarea lui.
La inmormantarea lui Mircea Eliade a participat si parintele Pavel Simion din Chicago, nu ca slujitor, ci ca un compatriot. A rostit si el o simpla rugaciune, dar nu a participat in nici un fel la inhumarea in care toate s-au amestecat ca intr-un fel de religie Bahai.
Eu cred ca Eliade a fost ars fara consimtamantul lui, dintr-un exces de dragoste rau inteleasa a unora din discipolii sai, in care s-a lasat atrasa si doamna Eliade. In consecinta, ma rog pentru el ca pentru un om cu moarte si inmormantare normala si il pomenesc la un loc cu toti cei care au crezut si au contribuit la cunoastere si s-au constituit in lumini ale neamului nostru. 

Pr. Gheorghe Calciu


marți, 25 iulie 2017

"Rubla Eminescu”

 "Rubla Eminescu” -   Singura întrebare care contează -  «La science ne doit avoir aucune limite»  - raspuns la provocarile de astazi -  pionierii diemocratie

"Rubla Eminescu”
– De ce au imprimat sovieticii chipul lui Eminescu pe 2 milioane de monede, la câteva zile după „Revoluția” din 1989?

Asistăm la un fenomen similar în privința lui Eminescu, iar declanșarea acestuia pare să fi venit din Rusia, pe vremea când încă se numea URSS.Astfel, în 1989 (an declarat de UNESCO „Anul Internaţional Eminescu”), la 100 de ani de la moartea fizică a poetului nostru național, Uniunea Sovietică a emis o monedă omagială cu portretul lui Eminescu, având valoarea nominală de o rublă.  
Moneda este rară şi foarte puţin cunoscută în România.Rubla Eminescu a fost pusă în circulaţie în URSS pe 26 decembrie 1989 (în prima zi după execuţia lui Ceauşescu). A fost bătută la monetăria din Leningrad ‒ azi Sankt-Petersburg ‒, iar tirajul a fost de două milioane de monede, din care 200 000 de o calitate specială. Chipul lui Eminescu avea ca model imagologic fotografia acestuia din 1869, făcută de Jan Tomas la Praga. Este, desigur, o trimitere simbolică spre dimensiunea valorii „de piaţă” a lui Eminescu, dar e regretabil că acest demers a fost făcut în URSS, nu în România. E adevărat că cea mai valoroasă bancnotă a României (bancnota de 500 de lei) are pe ea chipul lui Eminescu – ceea ce are o evidentă încărcătură simbolică, în expresie financiară ‒, însă forța de semnificație a „rublei Eminescu” este mult mai mare, căci reprezintă o recunoaște revenită din partea unei țări și a unei culturi ostile. Se pare că rușii au o perspectivă mai clară asupra valorii universale a „omului deplin al culturii române” (cum îl definea Constantin Noica), pe care noi, aici, în „codrii Vlăsiei”, continuăm să-l minimalizăm, confirmându-i astfel „profeția” din „Scrisoarea I” („Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?/Ei vor aplauda desigur biografia subţire/Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,/C-ai fost om cum sunt şi dânşii… Măgulit e fiecare/Că n-ai fost mai mult ca dânsul…”).  
Nu știm ce interese politice sau geopolitice s-au ascuns în spatele acestui gest, dar rușii/sovieticii l-au făcut și faptul rămâne consemnat istoricește ca atare, indiferent ce interpretări conspiraționiste sau minimalizatoare s-ar „croșeta” de jur-împrejur. Pe când rușii, în campaniile lor nemiloase de „defrișare” identitară a populației românești din stânga Nistrului, s-au izbit de un reper spiritual fundamental, care s-a dovedit de neclintit și de netrecut: numele lui Mihai Eminescu. Ceea ce, fără a exclude ura și dușmănia istorică împotriva poporului român, le-a impus respectul și recunoașterea. Miron Manega 

Singura întrebare care contează


de Sorin Cucerai


http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/singura-intrebare-care-conteaza--165099.html


Simplificând, omenirea a trecut până acum prin 3 stadii de dezvoltare: cea a vânătorilor şi culegătorilor (cea mai lungă, de vreo 300.000 de ani), cea a societăţii agricole (începând acum 10-20.000 de ani, şi încheiată în secolul al XIX-lea), şi cea industrială/ postindustrială.
Societatea industrială începe să apară prin secolul al XVIII-lea şi ia avânt în cel următor. Agricultura se industrializează/ automatizează, aşa că mase mari de oameni migrează spre urban şi spre fabrici.
Pe la 1970 industria însăşi începe să fie suficient de automatizată încât lumea (deja urbanizată) începe să migreze spre zona serviciilor. Aşa apare lumea postindustrială, cu tipul ei specific de capitalism (cunoscut îndeobşte sub numele de „neoliberalism”) şi perceput de cei din generaţia mea ca fiind singura formă posibilă de capitalism (fiindcă e singura pe care au experimentat-o şi singura despre care au citit).
Capitalismul neoliberal a învins comunismul fiindcă acesta din urmă era croit pe modelul societăţii industriale. Şi l-a învins aşa cum a învins şi capitalismul industrial - prin simpla schimbare a societăţii, generată de automatizarea industriei.
Acum ne pregătim să intrăm într-un nou tip de lume - cel al economiei bazate pe cunoaştere - şi tocmai de-asta capitalismul neoliberal e în criză. Se întâmplă fix acelaşi lucru care s-a întâmplat cu capitalismul industrial şi cu socialismul industrial când am intrat în lumea postindustrială.
Fiindcă noul tip de lume e abia la început şi nu e uşor de înţeles încă, opoziţia e foarte mare şi vine din multe direcţii.
La stânga, opoziţia vine dinspre cei care visează la revenirea socialismului industrial. Doar că socialismul industrial (ca şi capitalismul industrial) a fost posibil doar ca urmare a modelului de fabrică şi a tehnologiilor de până prin 1960 - ambele perimate de multă vreme.
La dreapta, îi avem fie pe cei care visează la revenirea capitalismului industrial (ca Trump şi adepţii lui, de exemplu), fie pe cei care vor revenirea la valorile societăţii agricole (toate mişcările rural-religioase), fie pe cei care vor o combinaţie între cele două.
La cealaltă dreaptă îi avem pe adepţii neoliberalismului, care nu s-au împăcat încă cu ideea că şi postindustrialismul neoliberal e pe ducă - şi pe cei care vor să împace cumva neoliberalismul (deja mort sau cel puţin muribund) cu valorile societăţii agrare (gen Neamţu, Papahagi sau Baconschi la noi).
Revenind, în societatea vânătorilor şi a culegătorilor şi în cea agricolă educaţia nu avea nicio valoare economică. Nu aveai nevoie să fii alfabetizat ca să poţi vâna, culege sau lucra pământul.
În societatea industrială, alfabetizarea devine obligatorie din punct de vedere economic. Ca să poţi lucra cu utilajele din fabrică, era vital să ştii să citeşti şi să scrii. De-asta, începând cu secolul al XIX-lea, apare sistemul public de educaţie.
În epoca postindustrială, simpla alfabetizare (şcoală generală plus eventual liceu) nu mai e suficientă din perspectivă economică. Absolventul de facultate devine echivalentul absolventului de liceu din perioada industrială.
În plus, modelul educaţiei se schimbă dramatic. Nu mai e nevoie de oameni care să se integreze în modelul ierarhic şi autoritar al fabricii, care să ştie să repete şi să asculte ordine. Lumea serviciilor e diferită de cea industrială - şi are nevoie în primul rând de creativitate şi autonomie.
Nu întâmplător drepturile omului (şi libertăţile) explodează în neoliberalism - lucru detestat şi de socialiştii industriali, şi de capitaliştii industriali, şi de nostalgicii ordinii agricole.
În societatea bazată pe cunoaştere, educaţia devine încă şi mai importantă din punct de vedere economic decât în lumea postindustrială. Deţinerea unui doctorat va deveni în curând echivalentul deţinerii unei diplome de bacalaureat acum 50-100 de ani. În plus, eradicarea analfabetismului funcţional devine absolut obligatorie.
De aici nevoia economică a unei societăţi tot mai incluzive şi tot mai educate - lucru care îi enervează nu doar pe adepţii socialismului şi capitalismului industrial sau pe cei ai societăţii agrare, ci şi pe neoliberali.
O societate tot mai egalitară şi mai incluzivă, cu indivizi autonomi şi deschişi la minte, în care toţi sunt traşi în sus, a devenit vitală din perspectivă economică în societatea cunoaşterii. Doar o astfel de societate poate genera cantitatea de creativitate de care e nevoie pentru a asigura noile standarde de viaţă.
În societatea cunoaşterii, orice persoană exclusă, ignorată, dată la o parte costă mult mai mult decât integrarea ei. Asta dă, fireşte, peste cap multe prejudecăţi, de la cele ale cultelor religioase la cele specifice vechiului proletariat industrial.
De aici, cum spuneam, şi opoziţia la noua lume. Dar, la fel ca societatea industrială şi cea postindustrială, societatea bazată pe cunoaştere va apărea şi se va dezvolta oricum: tehnologia actuală e de partea ei, aşa cum motorul cu aburi a fost de partea fabricii şi a modelului industrial în detrimentul societăţii agricole.
Şi atunci o singură întrebare rămâne relevantă: vrem să facem paşii necesari pentru a intra cât mai curând şi cât mai durabil în societatea bazată pe cunoaştere, sau vom rămâne la fel de provinciali şi de înapoiaţi ca în toată istoria noastră, producând, în numele spaimelor şi ale prejudecăţilor noastre, tragedii inutile şi păstrând România în zona ţărilor înapoiate?
Pe scurt: vrem cu Rusia, cu America lui Trump, cu Turcia şi cu Polonia - sau vrem cu Islanda, cu Norvegia, cu Canada şi cu Germania?
Nu-mi răspundeţi, fiindcă ştiu deja răspunsul. E răspunsul pe care l-a dat România în toată istoria ei. Iar asta mă deprimă îngrozitor.






- LePetitJournal.com de Bucarest : Vous avez quitté la Roumanie en 1969, comment s’est passée votre arrivée en France ?



Professeur Denis Buican: Je suis arrivé au Congrès international en France, et Pierre Lazareff m’a proposé, au nom du président de l’époque, Georges Pompidou, de m’installer ici et d’enrichir le pays. Jacques Chaban-Delmas était le Premier ministre. Je pensais que les promesses d’alors seraient tenues. Mais j’ai un peu été trompé sur la marchandise.

Je ne demande pas à la France de me vendre un idéal, un paradis, mais je demande que chaque citoyen ait réellement accès à ses droits. C’est ce que disait déjà Robert Badinter : si la France se dit le pays des droits de l’Homme, que les droits de l’Homme soient respectés.



- Avez-vous pu garder votre nationalité roumaine après avoir reçu la nationalité française ?



La nationalité roumaine m’aurait été retirée automatiquement si j’avais été réfugié politique, ce que je n’étais pas. Ils auraient pu me la retirer, mais ils ne s’en sont pas occupés donc j’ai gardé les deux. J’ai eu une conversation avec un ambassadeur roumain qui m’a demandé pourquoi je ne renonçais pas à une de mes nationalités. Je lui ai répondu que je ne voulais pas parce que je ne me suis pas désolidarisé du peuple roumain, je me suis désolidarisé de la dictature communiste. Comme je ne me désolidarise pas de la France ou du peuple français, mais de la démagogie française.

En d’autres termes, je me considère maintenant avec chaque état dans un rapport contractuel. J’applique le contrat social de Rousseau à titre individuel. Je considère que j’ai donné à la Roumanie. Pas la grande fortune qui m’a été confisquée en 1948-49. Pas uniquement la vie, ce qui est pire, de mon père, qui a été volée en prison, mais également toute ma vie de malheurs et de persécutions que j’ai vécue ici sous la dictature communiste.

  

- Comment vous définissez-vous dans le domaine scientifique ?



 Je suis un évolutionniste sélectionniste probabiliste. Donc je laisse la probabilité décider, j’espère pour le meilleur, mais ça peut être pour le pire. Dans un de mes livres, j’ai écrit un chapitre final intitulé « sur-être ». Je me suis alors interrogé sur les « sur-êtres ». Bien sûr qu’il sera bon d’arriver à un « sur-être », mais j’ai des craintes, en voyant comment les peuples, trompés par la démagogie, choisissent aussi mal leurs gouvernants. En d’autres termes, avec l’espèce humaine, en voulant arriver vers le « sur-être », on risque d’arriver vers des organismes modifiés, vers un « hyper-monstre », vers un Frankenstein. C’est pour cela que je suis probabiliste.

  

Certains grands scientifiques étaient croyants, ou avaient une certaine forme de foi comme Einstein ou Isaac Newton, comment peut-on concilier la réligion et la science à votre avis? 



 Personnellement je suis agnostique, j’ai plus de modestie dans la connaissance que les croyants ou les athées. Je considère que la seule vérité que l’homme est capable de connaître est la vérité scientifique, prouvée ou infirmée par l’expérience, même si la vérité scientifique est toujours relative. La science ne peut pas répondre à certaines questions fondamentales: pourquoi y a-t-il quelque chose plutôt que rien, comme disait Leibniz ou pourquoi le monde existe-t-il ? Les croyants considèrent que Dieu a fait tout, mais qui a fait Dieu ? On rentre dans un cercle vicieux de la connaissance. Les athées prétendent qu’il n’y a rien. Les uns comme les autres sont dans le faux. L’agnosticisme implique que la seule vérité est celle scientifique mais il y a l’inconnaissable sur lequel on ne peut rien affirmer et l’hypothèse de Dieu ne peut pas être prouvée. Les bigots, les créationnistes, prétendent détenir une théorie scientifique où il y aurait un « intelligent design », un but intelligent à tout, or c’est faux car on ne voit aucun but intelligent a priori si on regarde le monde. Certains disent qu’il y a un finalisme évolutif puisqu’on est arrivés depuis les organismes les plus primitifs vers des animaux plus évolués dont l’homme or cela est un point de vue a posteriori. L’évolution aurait pu ne pas exister et que tout soit néant, elle aurait pu exister mais s’arrêter à d’autres espèces avant l’homme, ou aller plus loin que l’homme vers un éventuel « sur-être », il s’agit d’une évolution aléatoire.

  

- Selon vous, quelles sont les limites qu’un scientifique doit s’imposer au niveau éthique ?



 Je pense que la science en tant que telle ne doit avoir aucune limite. Sur ce sujet, il y a une confusion démagogique, politique, policière ou industrielle. La science en elle-même n’est ni bonne ni mauvaise. Elle est une avancée dans la connaissance. La question à se poser est : « Comment applique-t-on la science ? » Mais cela ne tient pas du savant. Wernher von Braun est un exemple caractéristique. Il a fait les premières V-2 avec lesquelles Londres a été bombardée pendant la guerre. Il a aussi initié, du point de vue scientifique, les premiers vols vers la Lune. Donc la même technique, la même découverte scientifique peut être utilisée, comme la langue des Hommes, pour le meilleur et pour le pire. Mais ce n’est pas du ressort du savant, car ce n’est pas lui qui applique. Ce sont les hommes riches, les industriels.

En d’autres termes, la découverte scientifique ne doit avoir aucune limite. Sauf l’hypocrisie bourgeoise, prolétarienne, marxiste, léniniste, capitaliste ou bigote. Mais la technique, bien sûr, doit être légalisée et surveillée d’une manière rationnelle, pour ne pas engendrer n’importe quelle absurdité. Il faut limiter l’utilisation mauvaise de la découverte et laisser toute liberté à la science.

  

- À qui revient la charge de policer l’utilisation des découvertes scientifiques dans ce cas ?



 Aux états, mais ils ne font pas leur devoir de contrôle, car ils sont soumis à des lobbys de vendeurs de mort, c’est-à-dire aux complexes militaro-industriels. Par exemple, prenons les guerres criminelles qu’ont fait Bush, Blair et les « néo-colons » en Irak, celles qu’ont fait Sarkozy et Bernard-Henri Lévy, Cameron et Obama en Libye. Qui perd et qui gagne de ces guerres ? Qui perd, c’est clair : nous, les citoyens de partout, qui payons avec nos impôts ces armes et ces armées. Ce sont les États et les complexes militaro-industriels qui payent les ripoux au pouvoir qui appliquent mal les découvertes scientifiques. Je ne dis pas qu’il ne faut pas avoir d’armée. Mais l’histoire a montré que jusqu’ici, il n’y a pas de découverte dans l’armement sans qu’elle soit utilisée, y compris pour l’arme atomique. C’est un danger pour l’humanité.

  

- Vous avez aussi écrit de la poésie, pensez-vous qu’il est possible d’appliquer les théories de la sélection naturelle au domaine de la culture et de l’art ?



 Bien sûr, mais il faut considérer cela d’une manière différenciée. Par exemple, dans la science et la technique, on constate vraiment un progrès. Il y a donc une sélection progressive, par contre dans la poésie, l’art ou la peinture, on ne peut pas parler de progrès, mais d’une sélection des valeurs qui s’est faite avec le goût, et on ne peut discuter des goûts. Si vous regardez ce qui a été fait en Espagne ou en France sur les murs des cavernes préhistoriques, les peintures rupestres sont d’une meilleure facture que la plupart des peintures dites « modernes ». Dans la poésie, c’est similaire, on ne peut pas parler de progrès contrairement au domaine de la science, car il n’y a pas une accumulation d’évolutions techniques. Si dans l’art il peut y avoir un progrès technique avec l’apparition de nouvelles couleurs par exemple, il ne s’agit pas d’un progrès « véritable ». L’Homme est resté inchangé ou avec peu de changements depuis l’âge de pierre. Ses sentiments créateurs sont toujours les mêmes et cela n’a pas changé sa manière de créer l’art. La science progresse grâce aux progrès techniques tandis que l’art reste inchangé jusqu'à une éventuelle mutation de l’espèce humaine.

  

- Vous considérez-vous plus comme un scientifique ou un poète ?



 Avoir la sensibilité du poète et la lucidité du scientifique est incontestablement un avantage. Mais pour l’homme, cela peut vite devenir malheureux, car si vous êtes à la fois lucide comme un scientifique et sensible comme un poète, on est toujours malheureux dans un tel « bas-monde ». À mon âge, et je le dis souvent lors de mes cours à l’université, la seule chance qui me reste dans un tel « bas-monde », est que je suis vieux et que je vais en sortir plus vite.

  

 Nous remercions la Ligue Francophone de Roumanie et Mr. Nicolae Dragulanescu pour leur contribution.



Maeva Gros (www.lepetitjournal.com/Bucarest) - Lundi 24 juillet 2017
 
PATRIARHUL DANIEL AL ROMANIEI - raspuns la provocarile de astazi

De KSL Catalin
"Patriarhiĭ șefĭ aĭ bisericiĭ ortodoxe îs cincĭ: unu la Constantinopole (cel maĭ însemnat) și cîte unu la Efes, Antiohia, Ĭerusalim și Alexandria. Astăzĭ aŭ și Româniĭ un patriarh în Bucureștĭ, Sîrbiĭ unu la Carloviț și Armeniĭ unu la Constantinopole" - nota, in anul 1939, August Scriban, fost lingvist român, licențiat în filologie și cu doctorat obtinut in Germania, în "Dictionaru Limbii Romanesti" de pe atunci.
Pasajul de mai sus apărea publicat de "Editura Institu de Arte Grafice 'Presa Buna', în Iasi, folosind un sistem ortografic-fonetic astăzi neobisnuit, pe care-l inventase însuși Scriban (motiv pentru care, in randurile de mai sus, apar semnele ŭ și ĭ , si, peste asta, articolul hotărât lipseste cu desavarsire).

Acelasi lingvist, nu omitea sa ne aminteasca, in introducerea sa, modul prin care "Patriarhul" traversase, mai intai, intregul Vechi Testament, căci: "După Geneză, de la crearea lumiĭ pînă la diluviŭ aŭ fost zece patriarhĭ, dintre care principaliĭ aŭ fost: Adam, Sit, Enos, Matusalem și Noe". 

Iar "eĭ credeaŭ în unitatea luĭ Dumnezeŭ, în crearea lumiĭ, în căderea omuluĭ, în venirea Mîntuitoruluĭ și observaŭ principalele poruncĭ ale Decaloguluĭ"...
Astazi, in Biserica Ortodoxa, exista mult mai multi Patriarhi... Si tot astfel, de la conducătorii ereditari ai poporului evreu de dinainte de Moise (Avraam, Isac, Iacov, și cei 12 fii ai lui Iacov), titlul de Patriarh ajunge sa fie acordat celui mai mare rang din ierarhia unora dintre Bisericile Ortodoxe autocefale, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române fiind întâiul stătător între ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, primind si purtand ca semn distinctiv două engolpioane, o cruce, culion, camilafcă cu cruce și veșminte cu totul albe... 

Iar in randul acestor sfinte nume, astazi, se inscrie si numele Patriarhului Daniel, parcurgand direct, prin sirul a parca nenumarate generatii de oameni, succesiunea Patriarhilor Miron (Cristea - 1925-1939), Nicodim (Munteanu - 1939-1948), Iustinian ( Marina - 1948-1977), Iustin (Moisescu - 1977-1986) si Teoctist (Arăpașu - 1986-2007). 

Traind 'datoria' de a cinsti titlul primit, asemenea inaintasilor sai atat din Vechiul, cat si din Noul Testament - a caror venerare sta din capul locului la baza faptelor si invataturilor sale - printr-o adaptare extraordinar de pretentioasa la conditiile actuale, traversand perioade cu schimbari atat de radicale politice si de mentalitate, Patriarhul nostru, ales cu aproape 10 ani in urma, reprezinta persoana ghidata de Duhul Sfant, care trebuie sa implineasca ambele componente ale rangului pe care titlul sau il repezinta - derivand din "πατριάρχης" (patriarhes)-ul grecesc si menit sa imbine mai multe calitati, simultan: de "șef sau tată al unei familii" cu pretentia de slujire a (πατριά) patriei si neamului dat lui spre mantuire, drept marea sa "familie", si de "conducator" (āρχειν/arhein) al acestei familii.

Si poate ca, de pe aceasta pozitie greu incercata, devine si mai lesne de inteles de ce, astazi, intr-o societate atat de puternic auto-secularizanta prin influente externe de tot felul, persoana Patriarhului Romaniei ajunge sa fie destul de des in centrul atentiei tuturor: atat a celor dispusi sa puna umarul la lucrarea la care cheama Hristos, cat si a celor pentru care aceasta lucrare si exercitarea autoritatii din slujirea cea mai mare a lui Hristos - aplicata celui vazut ca "pater familias" pentru aceasta familie extinsa - devine una de-a dreptul incomoda.

    Atunci Iisus le-a zis: Voi toţi vă veţi sminti întru Mine în noaptea aceasta căci scris este: 

"Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei". (Sfânta Evanghelie după Matei 26, 31)

Contextul actual al vietuirii rupte - de bunavoie - de randuiala mostenita si inteleapta, dumnezeiasca, a Parintilor nostri, in mod cert nu reprezinta un mediu adecvat si propice pentru ca implinirile la care, in misiunea sa, Patriarhul Daniel visa la vremea chemarii sale, sa devina prea repede realitate. Insă marea parte din aceasta vină ne revine nouă, membrilor acestei... familii extinse.

Văzandu-se nevoit sa depaseasca provocarile la care lumea laica il supune dupa bunul sau plac, invidiat de dusmanii bunatatii, Patriarhul Romaniei devine cel obligat de toti sa raspunda brusc pentru toate. Chemat prea deseori sa dea seama pentru pozitia sa in fata unor accidente provocate de neascultarea generala a altora, tras la raspundere adesea pentru neimplinirile societatii rezultate din greselile repetate ale clasei politice, sau invinuit pentru marturisirea fireasca a unor termeni carora anormalitatea incerca sa le schimbe astazi sensul, activitatea sa de ctitor si de pastor al propriei Biserici nu poate fi decat ingreunata. Dincolo de toate acestea, insa, rezultatele ultimului deceniu, de cand Patriarhul Daniel se afla in conducerea Bisericii Romane, au reusit sa uimeasca pana si societatea ateista inversunata.

"10. Cunoscut să vă fie vouă tuturor, şi la tot poporul Israel, că în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, pe Care voi L-aţi răstignit, dar pe Care Dumnezeu L-a înviat din morţi, întru Acela stă acesta sănătos înaintea voastră!
11. Acesta este piatra cea neluată în seamă de către voi, zidarii, care a ajuns în capul unghiului;
12. Şi întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi".
(Faptele Sfinţilor Apostoli 4, 10)

Intr-un timp in care liderii politici abia reusesc sa isi mai faca auzite vocile in arena mondiala, strategia pe care Biserica Ortodoxa Romana, daruita cu Har, a adoptat-o in acesti ultimi zece ani, pare sa reprezinte un model pe care majoritatea laica nu are cum sa nu-l aprecieze, in prezent aceasta dintai reusind sa ocupe un rol deosebit de important in sanul comunitatii ortodoxe globale.

Inconjurata de tari in care propriile Biserici Ortodoxe aveau sa cunoasca, din pacate, mari scindari in interiorul lor, in cele mai multe dintre cazuri, iscate de disensiuni politice - interne si externe - Biserica Ortodoxa Romana a continuat si continua, din ce in ce mai mult, sa reprezinte un punct de echilibru pe care doar Puterea Divina ar fi putut in mod clar sa-l gestioneze, iar prin deschiderea si viziunea personala a Patriarhului sa-Si spuna cuvantul.

Prezenta matura si unitara, bineasezata a Bisericii Ortodoxe Romane la Sfantul si Marele Sinod din Creta, solutiile, propunerile dar mai ales atitudinile clare si mature cu care a mediat in anumite cazuri in care s-au iscat disensiuni, au reprezentat, astfel, o marturie clara a acestei situatii de stabilitate de mult prea multi invidiata (singura Biserica Ortodoxa locala in care glasurile ierarhilor au sustinut, la unison, o pozitie comuna, a fost Biserica Ortodoxa Romana!), justificand inca o data, in cazul in care ar mai fi fost nevoie, faptul ca ridicarea unei catedrale care sa ne reprezinte neamul, de mult timp asteptata, a devenit astazi o necesitate, asemenea unui Altar central de Jertfa - mai mult decat ca amplasament geografic - in sanul Ortodoxiei Rasaritene, ridicat intr-o lume ortodoxa a carui sit romanesc a fost stropit cu atat de mult sange, de martirii stramosi si mari inaintasi ai nostri, in apararea Evangheliei lui Hristos.

Exact aceasta stabilitate, astazi, devine tinta inversunatilor dusmani, dinauntrul si din afara Bisericii, dinauntrul si din afara granitelor tarii, care viclenesc impotriva scumpei Mirese a lui Hristos, iar pentru efectele pe care acestia reusesc din cand in cand, din pacate, sa le aiba intr-o oarecare masura asupra lucrarii in care, din calitatea sa de Patriarh, Prefericiutul Daniel este implicat alaturi de toti ceilalti Ierarhi, o raspundere mare avem noi.

Cu toate acestea, binecufundat în ordinea Bisericii, conștient de istoria acesteia și conștient de rolul responsabilității derivate din arhiereasca Sa pastorire, in straduinta de a progresa in primul rand in dezvoltarea sa duhovniceasca, acest Patriarh plăteste in mod sigur - nefiind pentru prima data in istoria noastra - sub ochii tuturor, un preț parca deja prea mare, înconjurat frecvent de "conspirații" și de "discutii" care nu urmaresc altceva decat oprirea acestei incantatoare reforme.
17. Dar ca aceasta să nu se răspândească mai mult în popor, să le poruncim cu ameninţare să nu mai vorbească, în numele acesta, nici unui om.
18. Şi chemându-i, le-au poruncit ca nicidecum să nu mai grăiască, nici să mai înveţe în numele lui Iisus.
19. Iar Petru şi Ioan, răspunzând, au zis către ei: Judecaţi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu.
20. Căci noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut şi am auzit.
21. Dar ei, ameninţându-i din nou, le-au dat drumul, negăsind nici un chip cum să-i pedepsească, din cauza poporului, fiindcă toţi slăveau pe Dumnezeu, pentru ceea ce se făcuse. (Faptele Sfinţilor Apostoli, 4)

Iar noi, obisnuiti prea deseori sa ne folosim de tacere exact atunci cand nu o cautam ca pe o virtute, permitem oricarei voci sa se lase auzita si sa aiba efect asupra parintilor nostri si a credintei noastre, din postura de spectatori pe care o acceptam cu atat de mare usurinta. 

Numai ca, peste toate acestea, calea pe care Patriarhul nostru vadeste ca o urmeaza, ne demonstreaza de fiecare data ca dependența sa totală de Dumnezeu și credința sa puternică în grija pe care o poarta Dumnezeu pastorilor si Bisericii Sale raman cele mai importante cai de a face față acestor intentionate provocari, înrădăcinat puternic în credința strămoșilor sai, puternic în speranța în Dumnezeu si gata de aparare a Crezului Bisericii sale, fără severitate și, deopotriva, fara vreo urma de laxism.

    "Astăzĭ aŭ și Româniĭ un patriarh în Bucureștĭ..."

Acum, Preafericitul Părinte Daniel, la aproape zece ani de la întronizarea sa - ce se vor implini pe 30.09.2017, dar mai aproape de atat!, maine, in 22 iulie, la împlinirea frumoasei vârste de 66 de ani - face cinste României Ortodoxe, Ortodoxiei în general, pentru felul în care reuşeşte să atenueze şi să modereze conflictele generate de discrepanțele inerente între generații, culturi sau credințe diferite, pentru felul în care reuşeşte să gestioneze în spirit crestin-ortodox relațiile cu Bisericile Ortodoxe surori sau celelalte confesiuni, pentru relațiile cooperante, stabile dar hotărâte cu statul laic român, pentru felul în care reuşeşte să se ocupe de nevoile românilor de peste graniță, pentru felul în care aduce Biserica în era tehnologiei moderne, pentru felul în care se luptă cu îndârjire în salvarea unei educaţii care să formeze tinerele generații în spirit ortodox, moral şi etic, prin orele de religie şi activitățile din jurul Bisericii, pentru eforturile pe care le face in salvarea efectiva a familiei... sale - atat de extinse, traditionale şi, nu în ultimul rând... pentru eforturile si rugăciunile pe care le face pentru noi toti, cei din aceasta "familie" sau "patrie" a Sa, însemnând cu binecuvântările sale, monahale, dar întrutotul Arhieresti, creştetele noastre prea putin smerite si prea mult intinate de pacate.

ÎNTRU MULŢI ANI, STĂPÂNE!

(KSLCatalin / Ing. Catalin Ion - Presedintele Asociatiei Lacasuri Ortodoxe)

   pionierii democratiei

FRANTA: putere coloniala care a controlat, la un moment dat, aproape 13.000.000 kilometri patrati, aproximativ 9% din intreaga suprafata a uscatului mondial. Un numar impresionant de tari au fost ocupate cu forta de catre francezi. Prosperitatea Frantei se bazeaza intr-o buna masura si pe crimele si jaful din fostele tari coloniale. Iata cateva dintre acestea -
Algeria , Camerun, Ciad , Gabon , Niger , Senegal , Tunisia , Madagascar , Maroc,Vietnam , Laos s.a.
In plus jumatate din Franta a fost colaboratoare cu Germania in al 2lea razboi mondial si asta nu pare sa deranjeze atat de mult cat alianta Romaniei cu Germania .
A facut masacru in coloniile din Nordul Africii cand acestea si-au cerut independenta si chiar dupa dobandirea independentei au intervenit direct sau indirect in evenimentele politice ale fostelor colonii.

ANGLIA : cel mai mare imperiu colonial si sclavagist pentru o perioada de timp(in America ) - a cuprins peste 20%!!! din suprafata uscata a Terrei.
Prosperitatea Marii Britanii se bazeaza intr-o buna masura si pe crimele si jaful din fostele tari coloniale. Iata cateva dintre acestea - India, Australia , America de Nord, Africa de Sud, Birmania s.a.

RUSIA: tara in care s-a nascut comunismul, o pacoste si o nenorocire pentru Romania . Si-a consolidat pozitia de putere mondiala si prin crimele si jaful la care si-a supus tarile vasale. Iata cateva dintre tarile exploatate de Uniunea Sovietica - Romania , Moldova , Polonia, Ucraina , Belarus , Georgia, Lituania, Letonia , Estonia , Armenia , Kazakstan , Uzbekistan , s.a..

SUA: Intemeiata pe genocidul indurat de indienii americani carora europenii le-au ocupat pamintul pe care locuiau de mii de ani.  Populatii intregi exterminate, infometate, alungate in rezervatii ca niste animale salbatice ca sa faca loc foamei de inavutire a colonistilor europeni. Cea mai mare tara cu oranduire sclavagista dupa caderea Imperiului Roman ce inca a
practicat segregarea rasiala p ana prin anii 60. Exemplu al democratiei si iubirii crestine? Poate o ora Dumineca la biserica. Aventurile militare germane din cele doua razboaie mondiale i-au accelerat industrializarea si inarmarea si i-au transformat in jandarmul planetar. Fortati si de expansionismul Rusiei si Chinei comuniste SUA, dupa Al Doilea Razboi Mondial, a purtat mai mult de 10 razboaie importante - Vietnam , Iugoslavia, Irak, Afganistan s. a., alaturi de diverse alte interventii militare in
toate colturile planetei mai mult sau mai putin legitime. A rasturnat regimuri instalate democratic si de frica comunismului a sustinut dictatori corupti si sangerosi atat pe continentul american( Chile , Argentina etc) cat si Africa(Mobutu in Congo ) sau Asia . Au finantat in America Centrala grupari armate teroriste vinovate de crime pe banda rulanta. Nu le-a pasat ca poate
oamenii saraci din acele tari aspira la acelasi nivel de prosperitate si democratie ca in SUA. Sub masca apararii drepturilor omului si cu ajutorul institutiilor financiar bancare multinationale au pus m ana pe resursele naturale ale mai multor tari. Este emblematica pentru politica SUA declaratia publica facuta de un partizan al acestor razboaie, Donald Trump:
"Sa le luam petrolul libienilor!".  In Afganistan mai important decat Bin Laden erau minereurile strategice de care complexul militaro-industrial american are nevoie ca de aer sau ca de petrol pentru a-si mentine suprematia. Desigur ca se pune si intrebarea ce se intampla cu planeta daca nu contrabalansau amenintarea  expansionismului altor mari puteri. Ar fi fost
o lume mai buna? Putin probabil daca ne uitam ce a insemnat gulagul Sovietic si revolutia culturala din China unde se taiau degetele pianistilor.

GERMANIA : izvor al culturii si tehnicii europene a provocat doua razboaie mondiale cu consecinte catastrofale - zeci de tari ruinate, genocid planetar zeci de milioane de morti si alte sute de milioane cu vietile distruse!!! Au infaptuit holocaustul prin care milioane de oameni au fost facuti sclavi epuizati prin munca silnica, au fost gazati, si arsi in cuptoare precum gunoaiele. Este un fapt ce nu se va sterge din memoria colectiva a lumii pana la sfarsitul istoriei universului. L-au ajutat pe Lenin sa revina in Rusia ca sa il submineze pe tar si stim ce a urmat. Au impartit Polonia si Romania cu Rusia si Ungaria. Atacandu-l l-au fortat pe Stalin sa transforme URSS in superputere mai repede decat isi imaginase el. 
La incetarea ostilitatilor tragedia in spatele cortinei de fier a continuat pentru tarile ocupate de armata rosie in timp ce Germania ajutata de fostul dusman SUA s-a recladit si a prosperat. Noi am platit 10 ani datorii de razboi URSS-ului ca tara invinsa.

AUSTRIA si UNGARIA: - Imperiul Austro-Ungar a avut sub stapanire Cehoslovacia, partea nordica a Regatului Sarbilor, Croatilor si Slovenilor, Transilvania, Bucovina, parti din B ana t , Cris ana si Maramures, Tirolul de Sud. Prosperitatea Austriei si a Ungariei se bazeaza si pe crimele si jaful din teritoriile ocupate. Toti cei care trudeau si erau taxati astfel incat balurile vieneze sa functioneze nu prea o faceau de bunavoie si cand se rasculau ori erau impuscati ori eviscerati(trasi pe roata) si alte lucruri ce nu prea au incaput in partiturile muzicii clasice ale epocii. In rest ordine curatenie si civilizatie nu?

SPANIA si PORTUGALIA : vinovate de un urias genocid prin exterminarea indienilor din America Centrala si de Sud masacrati torturati  arsi pe rug convertiti cu forta la crestinism transformati in sclavi ca si negrii adusi din Africa urmata de jefuirea sistematica a resurselor naturale si in deosebi a aurului si argintului care au relansat economia nu doar din peninsula
Iberica ci din toata Europa Occidentala. Descoperirea Americii ar trebui marcata cu o zi de doliu la nivel planetar nu cu serbarile indecente pentru inceputul genocidului american. Ambele tari si nu numai, poarta uriasa rusine a comertului cu sclavi destinati plantatiilor din SUA, America Centrala si de Sud care au prosperat prin munca acestor oameni vanati ca animalele si adusi in lanturi de la mii de kilometri(cei care supravietuiau calatoriei). Tari profund crestine cu catedrale pana la cer nu?

ITALIA: a avut colonii in Africa de Est si a visat ca alaturi de Germania sa participe la marele jaf planetar dar desi  au fost initiatorii fascismului european NU au fost considerati tara invinsa pentru ca italienii si-au tradat aliatul si pe IL DUCE la timp. Atat italienii cat si nemtii i-au sustinut in masa pe Musolini si pe Hitler crezand ca nemernicia se va infaptui fara costuri prea mari in sunet de fanfara pas de defilare cativa everi si comunisti asasinati si falfait de steaguri si cam atat. Romania n-a
avut acest noroc si cand ar fi vrut sa paraseasca alianta nu i s-a permis.
SUA si URSS erau intelese deja. Cand i s-a permis era prea traziu si oricum fusesem vanduti deja la schimb.

OLANDA : Mai intai colonia Africa de Sud (pierduta in favoarea Britanicilor) si apoi coloniile din Asia de Sud Est au fost o m ana cereasca aducand profituri uriase pentru micul stat care nu ne vrea astazi in Schengen.
Romania a fost invitata la masa bogatilor lumii sa puna pe masa tot ce are oameni resurse naturale etc, dar ca sa aseze scaunele, sa scuture fata de masa, sa curete covoarele si sa m ana nce resturile la masa servitorilor. 

BELGIA; A exploatat din greu resursele minerale (cupru diamante etc), si naturale ale fostului Congo Belgian(capitala Kinshasa ). Plecarea lor a lasat o tara in razboi civil care a fost impinsa in dictatura aspra si corupta a lui Mobutu(sustinut de CIA ca sa nu intre rusii) dupa a carui disparitie a revenit la razboiul civil, interetnic si saracie. Detine minerale strategice
pe care multi si le doresc. Ghinionul lor.

ELVETIA: pe langa ceasuri si ciocolata a mai adapostit in banci si aurul nazistilor si al americanilor al rusilor al oricui, al infractorilor si mafiotilor de pretutindeni si nenumarate bunuri si valori furate din toate colturile lumii. Cand ai atatia bani in banci parca iti vine sa iti speli si sa iti apretezi rochita de doua ori pe zi. Cum sa nu tii lectii de morala si eficienta m ana geriala sarantocilor?

JAPONIA: Tarile din Asia poarta o vie amintire din razboiul mondial legata de atrocitatile comise de inalta civilizatie japoneza care a aruncat asupra lor nu flori de cires si poezie ci bombe si a trecut prin baionete si copii si femei si a supus la torturi si umilinte inimaginabile polulatiile ocupate. Casa imperiala ar trebui saptam ana l sa ceara iertare acestor natiuni pentru tragedia de care este si ea direct raspunzatoare dar se abtine p ana in ziua de azi. Probabil ca originea divina le interzice acest lucru. Sunt detestabili.
La fel ca si Germania fostul inamic SUA i-a ajutat sa redevina ce au fost si mai mult decat atat.

CHINA : inchisa in ea insasi mii de ani acum incepe sa scrie pagini surprinzatoare in istoria lumii si deja a  modificat niste echilibre economice ce dainuiau de ceva vreme. Ramane de vazut p ana unde si ce va induce asta in insasi structura sociala si politica a Chinei. Sa speram ca fara convulsii pentru ca ar fi tragic pentru noi toti. Partidul unic insa este o garantie ca vor fi convulsii, dar nici un astfel de colos fie si pluripartinic nu garanteaza linistea si pacea, mai ales daca se pune pe facut politie internationala in slujba democratiei.

Exista o singura regula, toate aceste mari puteri democratice, sau nu, isi urmaresc doar propriile interese economice si strategice. Naivii cred altceva.
Noi ne lipim cand de unii cand de altii in speranta ca ne vom realiza si noi interesul national. OK dar putina demnitate nu ar strica.
Desigur, lista ororilor infaptuite de tarile "dezvoltate/civilizate" din Occident si Extremul Orient care si-au consolidat puterea si prosperitatea pe crima si jaf este mai larga .

Prin urmare, ar trebui sa privim lucrurile mai in profunzime si sa nu mai acceptam impertinenta talharilor moralisti ai planetei care ne tot dau lectii pe diverse teme.
Pana la urma ei reprezinta tari care au "mainile" patate de sange si prin ce au facut nu de mult sunt antiteza a ceea ce predica.
Daca adevarul ar fi respectat, toti acestia ar trebuie sa le spuna pentru inca 500 de ani celor din tarile pe care le-au asuprit, cu fiecare ocazie,  "va rugam sa ne iertati!".

Astazi atacurile si invaziile nu se mai fac doar cu armata ci si prin instrumente economice financiare bancare si bursiere controlate tot de cei mentionati anterior.

Si daca e sa privim la acel trecut care ne reprezinta pe noi, romanii, iti amintesc, cititorule,  ca suntem urmasii unui popor care
NU AVEA SCLAVI, UNDE FEMEIA ERA EGALA BARBATULUI SI CARE CREDEA IN NEMURIRE INAINTE DE CRESTINARE.
Asta este ceea ce defineste natura noastra profunda si depinde de noi ca traditia inalt spirituala a DACILOR sa reinvie.
 Sau macar spiritul de la Marea Unire.