George Anca: EMINESCU ȘI BHAGAVD GITA

EMINESCU ȘI BHAGAVD GITA

Eminescu – Bhagavad Gita - Filocalia

COLOCVIILE DE MARȚI 2018

MEMENTO ROMÂNESC

NICOLAUS OLAHUS (10 ian.1493 – 17 ian.1568) - 450 de ani de la moartea cărturarului

ŞTEFAN LUCHIAN (1 feb.1868 – 7 iun.1916) - 150 de ani de la naşterea pictorului

CONSTANTIN RĂDULESCU MOTRU (2 feb.1868 – 4 mart.1957) - 150 de ani de la naşterea filosofului

ADRIAN MANIU (6 feb.1891 – 20 apr.1968) - 50 de ani de la moartea scriitorului

VASILE ALECSANDRI (14 iunie 1818-22 aug.1890) - 200 de ani de la nașterea poetului

PETRE PANDREA (26 iun.1904 - 8 iulie 1968) - 50 de ani de la moartea sociologului și eseistului

EUGEN LOVINESCU (31 oct.1881 – 16 iul.1943) - 75 de ani de la moartea scriitorului

CONSTANTIN BRĂILOIU (13 aug.1893 – 20 dec.1958) - 125 de ani de la naşterea etnomuzicologului

EUGEN BARBU (20 feb.1924 – 7 sept.1993) - 25 ani de la moartea scriitorului şi publicistului

SIMION MEHEDINŢI (19 oct. 1868 – 14 dec.1962) - 150 de ani de la naşterea geografului

CONSTANTIN GIURESCU (10 aug.1875-15/28 oct.1918) - 100 de ani de la moartea istoricului

GAVRIIL POP (4 nov.1818-9 mai 1883) - 200 de ani de la nașterea poetului și istoricului

VICTOR ANESTIN (17 sept.1875 – 5 nov.1918) - 100 de ani de la moartea romancierului, scriitorului

ALEXANDRU PIRU (22 aug.1917 – 6 nov.1993) - 25 de ani de la moartea criticului literar

CONSTANTIN GALERIU (21 nov.1918 - 10 aug.2003) - 100 de ani de la nașterea preotului și teologului

EMIL RACOVIŢĂ (15 nov.1868 – 19 nov.1947) - 150 de ani de la naşterea omului de ştiinţă

ARON PUMNUL (27 nov.1818-12 ian.1866) - 200 de ani de la nașterea filologului și lingvistului

DOSOFTEI (26 oct.1624 – 13 dec.1693) - 325 de ani de la moartea cărturarului

RADU BELIGAN (14 dec.1918 – 20 iulie 2016) - 100 de ani de la nașterea actorului și regizorului

Regina ELISABETA (17 dec.1843 – 1 feb.1916) - 175 de ani de la naşterea suveranei

TIBERIU BREDICEANU (2 apr.1877-19 dec.1968) - 50 de ani de la moartea compozitorului

VENIAMIN COSTACHE (20 dec.1768 – 18 dec.1846) - 250 de ani de la nașterea cărturarului și poetului

Colocviile de Marți

30 ianuarie 2018, 5 pm, Calderon 39

Anul X nr. 1 (98)

Tema: KRIȘNA – EMINESCU

Memento Ianuarie: Nicolaus Olahus 450 m, Murillo 400 n, Frankenstein 200 (op)

Întâlnire cu E.S. Chitra Suresh, ambasador ad-interim, India

Lansarea Albumului COLOCVII PORTRETE

Intervenții

Chitra Suresh: (titlu rezervat)

George Anca: Eminescu și Bhagavad Gita

Isabela Vasiliu-Scraba: În culisele Filocaliei românești

Mircea Coloșenco: Nicolaus Olahus - 450 de ani de la moarte

Corneliu Zeana: Eminescu în aromână

Bianca Beatrice Michi: Frankenstein (1818) de Mary Shelley. (A 200-a anniversare)

Puși Dinulescu: Resonsabilizarea unui datornic

Viorel Speteanu: Moartea lui Mircea cel Bătrân

Teatru de poezie: Bianca Michi Nema, Gabriela Tănase, Vali Pena, Gheorghe Dănilă, Puși Dinulescu, Sorin Stratilat, Ștefan Opreanu

Portrete: Cristian Radu Nema

Prezentări de cărți:

Bhagavad Gita Cântecul Căruțașului Divin, versiune de George Anca, Semne, 2017

George Anca, Cristian Radu Nema: Colocvii Portrete, Ed. Integral, București, 2017

Liana Nicolae: De vorbă cu viața mea

Parteneri: Asociația Culturală Româno-Indiană, Bharata Vidya Bhavan, Academia Internațională Mihai Eminescu, Societatea de Etnologie din România, Centrul Antim Ivireanu, Fundația Dumitru Drăghicescu, Fundația Alexandru Philippide, Asociația Culturală Aromâmească, Teatrul Robert Calul

Coordonator: Dr. George Anca

INTERNET

Din secretele lui Polichinelle

Implicarea organizaţiilor evreieşti mondiale în obţinerea de drepturi pentru evreii care invadaseră Principatele Unite, a coincis cu momentul creării statului român modern, acestea obstrucţionând prin toate mijloacele realizarea dezideratelor româneşti.

Pentru a înţelege dimensiunea acţiunilor trebuie citat din apelul lansat către “poporul israelit” de către Cremieux şi Montefiore, doi dintre fondatorii Alianţei Israelite Universale: ” Alianţa noastră nu este nici europeană, nici africană, nici americană, nici australiană, ea este universală, împrăştiaţi în mijlocul unor popoare care sunt duşmane drepturile şi interesele noastre, vom rămâne membri ai poporului ales….Pe zi ce trece, reţeaua cu care evreii îmbrăţişează întreg pământul se întinde, iar măreţele profeţii ale cărţilor noastre sfinte se vor împlini. Nu este departe timpul în care toate bogăţiile Pământului vor fi ale noastre”.

Problema drepturilor evreilor s-a acutizat în momentul publicării proiectului Constituţiei din 1866, care prevedea, la art. 6, că “religia nu poate fi un obstacol la împământenire”. La Bucureşti au fost înregistrate o serie de manifestaţii antievreieşti. În acest context, evreul francez Isaac Adolf Cremieux s-a deplasat la Bucureşti, oferind suma de 25 milioane franci în schimbul încetăţenirii evreilor infiltraţi între graniţele României. În ciuda demersurilor făcute, Constituţia a fost votată la 30 iunie 1866, având, la art. 7, următorul text: “Numai străinii de rit creştin pot dobândi împământenirea”.

În scurt timp, Brătianu este atacat şi acuzat de organizaţiile mondiale evreieşti. În anul 1887, Ernest Desjardins publică la Paris lucrarea “Les Juifs de Moldavie”, din care cităm:”evreii rămân cu totul străini de viaţa naţiunii în sânul căreia trăiesc, nu vor să urmeze şcolile româneşti, se sustrag de la serviciul militar şi se ocupă de camătă”.

Acuzat în afara ţării, Mihail Kogălniceanu scrie în 1869: “În România, chestiunea evreilor nu este o chestiune religioasă; ea este o chestiune naţională şi totodată o chestiune economică. În România, jidovii nu constituie numai o comunitate religioasă deosebită; ei constituie în toată puterea cuvântului o naţionalitate, străină de români prin origine, prin port, prin moravuri şi chiar prin sentimente…De aceea, nu de astăzi, ci de pururea, în tot timpul şi sub toate regimurile, toţi Domnii, toţi bărbaţii de stat ai României, toţi acei ce poartă un interes viu pentru ţara lor, s-au preocupat de necesitatea de a opri exploatarea poporului român printr-un alt popor străin lui, prin jidovi”.

În “problema evreiască”, Principele Carol I îi scrie tatălui său, în 1872: “N-am decât o teamă, ca evreii să nu sfredelească şi să stăruiască atât de mult pe lângă puteri spre a căpăta drepturi politice pentru coreligionarii lor din România, încât să ne silească a li le da…Acum câteva luni, izraeliţii se mai bucurau aici de câteva simpatii în unele cercuri, dar de când au făcut atâta tămbălău în Europa, de când presa evreiască din toate ţările atacă cu înverşunare România şi vrea să obţină cu sila emanciparea evreilor, ei n-au nimic de sperat aici deocamdată”.

În 1873, Principele Carol I revenea: ” Suntem învinuiţi prin ziare că prigonim pe evrei, fiindcă noua lege a licenţelor opreşte pe evrei de a ţine debite la ţară. Dar aceasta este o măsură înţeleaptă şi suntem hotărâţi a respinge orice reclamaţie sau intervenţie în privinţa aceasta. Trebuie să cunoască cineva satele din Moldova, ca să poată aprecia acţiunile vătămătoare ale evreului asupra populaţiei ţărăneşti cu rachiul lui falsificat”.

Evreii veniţi din imperiul austro-ungar, deşi stabiliţi permanent în România, se declarau “sudiţi” ( supuşi austro-ungari), fiind sub protecţia reprezentanţelor diplomatice ale imperiului. Ei nu plăteau taxe, impozite, fiind scutiţi de orice obligaţie faţă de statul român.

Toată această situaţie a fost energic atacată de Mihai Eminescu, ideolog al Partidului Conservator, care susţinea acordarea cetăţeniei individual, deoarece tot individual se acorda şi pentru românii din afara graniţelor ţării. Campania lui Eminescu a fost încununată de succes. În ziarul “Timpul”, Mihai Eminescu scria: “Iar Europa…a făcut din chestiunea izraelită o chestiune de recunoaştere a independenţei noastre…Aşadar – cu sau fără evrei – pericolele internaţionale există. Evreii sunt un pericol imediat, pipăit şi văzut; ei formează acea nenumărată populaţie cu desăvârşire improductivă care trăieşte din precupeţirea muncii şi sănătăâii românului…în Moldova nu e oraş în care evreii să nu formeze majoritatea sau cel puţin jumătatea populaţiei…”

Prin activitatea susţinută a lui Mihai Eminescu, Partidul Conservator a reputat două mari victorii: Legea pentru neînstrăinarea pământurilor ţărăneşti, lege ce lua ţăranilor posibilitatea de a vinde pământuri evreilor; Legea contra itzurei (camătei), care îi împiedica pe cămătarii evrei să abuzeze total de ţăranul român.

În ianuarie 1877, Eminescu a publicat seria de articole “Evreii şi Conferinţa”, scriind: ” Prin ce muncă sau sacrificii şi-a câştigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetăţenii statului român? De când rachiul este un element de civilizaţie?…Un agent al guvernului unguresc zvârle dintr-o şcoală zidită de români băncile, demite pe învăţător şi pe preot, îşi bate joc de un sat…, făcut-au caz presa austriacă de aceasta? Nici vorbă! Dar dacă un prefect în România cutează a opri pe un evreu de a vinde băuturi spirtoase într-un sat? Persecuţie, pradă, nelegiuire!”.

Episodul legat de “boala” şi moartea lui Mihai Eminescu este ţinut secret.

În 1882, poetul naţional îi scria Veronicăi Micle: ” Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea, sunt un om urât şi temut, fără nici un folos…unul din oamenii cei mai urâţi din România…Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”.

În perioada în care Eminescu conducea ziarul “Timpul”, Petre Carp conducea partidul. Cei doi au intrat într-un puternic conflict. Carp era membru al lojei masonice Steaua României, alături de Titu Maiorescu, Alexandru Şuţu, Theodor Rosetti şi alţii, care s-au ocupat de lichidarea lui Mihai Eminescu.

Cu un an înainte de anihilarea lui Eminescu, ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer a transmis un raport secret: “Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură( n.a. Titu Maiorescu), am fost informat despre această întrunire…S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată…S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenţă. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a se orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.”

Urmărirea lui Eminescu de către agenţi secreţi ai puterilor străine a fost remarcată din 1876, prin agentul Lachman, aflat în solda ambasadei Austriei la Bucureşti.

În dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, gazda poetului, madam Szoke, îi trimitea masonului Titu Maiorescu un bileţel în care scria că Eminescu înnebunise. Astfel, fără voia sa, Eminescu a fost internat de către dr. Alexandru Şuţu la “Caritatea” ( Caritas), cu diagnosticul fals de alcoolism şi sifilis. Dr. Iszac a aplicat asupra lui Eminescu un tratament menit să-l elimine: administrarea de mercur, câte 20 de fracţiuni a 4 grame! Urmare a acestui tratament, Eminescu a suferit o paralizie parţială, a fost internat, scos din ţară.

Să ne oprim asupra detaliilor şi personajelor: Titu Maiorescu, profesor universitar şi decan al Facultăţii de Filozofie, a fost înlăturat din învăţământ în urma unui proces de imoralitate. Din activitatea de avocat a obţinut o importantă avere, având clienţi ca Warschawsky, Rafalovich, Boboritz, Hessen şi Kalinowsky, Rubinstein şi Hirschler.

Titu Maiorescu i-a scris un bilet lui Eminescu, rugându-l să vină la el în vizită. Precând de la redacţia “Timpul”, Eminescu ajunge la Maiorescu, care în trimite la complicele său Simţion, sub pretextul transmiterii unui bilet important. Ajuns la Constantin Simţion, Eminescu a fost săltat de haidamacii lui Şuţu şi cărat la ospiciu.

Toţi conspiratorii pleacă rapid în străinătate!

Trebuie spus că Şuţu l-a internat pe Eminescu fără să existe o solicitare scrisă de admitere, care să cuprindă “numele, prenumele, profesiunea, religiunea, etatea, domiciliul, atât al pătimaşului cât şi al petiţionarului”(Decret nr. 1012, art. 8); l-a internat fără “vreun act medical subscris de doi medici”; nu a anunţat Administraţia specială asupra internării; nu a solicitat constituirea unei comisii care sî-l examineze pe Eminescu; nu a întocmir “Buletinul unde va scri cauza admiterii”.

Închis, Eminescu a fost scos de sub protecţia publicului şi a familiei.

Fratele poetului, Matei Eminescu, i-a scris lui Maiorescu: ” Sunt informat că fratele meu Michai Eminescu este serios bolnav; vă rog din suflet răspundeţi-mi urgent unde se găseşte ca să vin a-l lua la mine pentru vreun an şi dacă binevoiţi a-mi arăta adevărata stare materială a lui ca să vin pregătit, căci am vreo 200 de galbeni într-un loc – îi iau şi-i cheltuiesc toţi pentru el.” Titu Maiorescu s-a prefăcut că nu a primit scrisoarea lui Matei Eminescu!

La 20 octombrie 1883, Eminescu a fost transportat ilegal la Viena. La 5 februarie 1884 este luat şi primbat prin Italia. A ajuns la Bucureşti pe 27 martie 1884. Pe 7 aprilie 1884 a fost expediat la Iaşi.

La sfârşitul anului 1888, Eminescu a revenit la Bucureşti, alipindu-se ca redactor la un important ziar politic. La începutul anului 1889 a fost ridicat prin ordin al Poliţiei Capitalei, dus la Spitalul Caritas, internat şi supus tratamentului medical.

Dr. Tomescu nota: ” articulaţia cuvintelor este normală. El pronunţă bine şi clar şi nici gângăvie, nici bolboroseală, nici acele diverse defectuozităţi aşa de comune în maladiile cerebrale nu s-au putut observa până în ultimele zile ale vieţii sale…”

Eminescu a murit datorită unui…accident: a fost lovit de un nebun, cu o piatră, în zone parietală stângă a capului!

La autopsie s-a reţinut: creierul lui Eminescu cântărea 1490 gr., lobul stâng fiind cu 25 gr. mai greu decât lobul drept. Nu au fost descoperite elemente de boală patologică. A fost îmbolnăvit datorită tratamentului cu morfină şi mercur!

BHAGAVAD GITA

CÂNTECUL CĂRUȚAȘULUI DIVIN

Versiune de George Anca

atha / Capitole :

I. Amarul lui Arjuna

II. Cunoașterea transcendentală

III. Calea Karma Yoga

IV. Calea Cunoașterii

V. Calea Renunțării

VI. Calea Meditației

VII. Iluminare

VIII. Eternul Brahman

IX. Marele Mister

X. Manifestarea Absolutului

XI. Viziunea Formei Cosmice

XII. Calea Devoțiunii

XIII. Creația și Creatorul

XIV. Cele Trei Moduri Gunas

XV. Persoana Supremă

XVI. Divin și Demonic

XVII. Treimea Credinței

XVIII. Revelarea Mântuirii Mokșa

1. Amarul lui Arjuna

Dhritirashtra:

În sancta kshetra Kurukshetra

s-au aprins întru încăierare

fiii mei și fiii lui Pāndu.

Spune-mi, Sanjaya, ce-au făcut?

Sanjaya:

Acum, văzând armatele
Pandavilor rânduite
În formație de luptă,
Regele Duryodhana,
Apropiindu-se de învățătorul său,
A rostit aceste cuvinte:
Iată, războinici puternici
Din fiii lui Pandu,
O, venerat Guru,
Comandați în
linie de atac
De fiul lui Drupada,
Discipolul tău războinic.
În această armată sunt

arcași eroici egali în luptă

cu Arjuna și Bhima,

mari luptători precum

Yuyudhana, Virata și Drupada,

eroi puternici ca Dhrstaketu,

Cekitana, Kasiraja, Purujit,

Kuntibhoja și Saibya.

Este puternicul Yudhamanyu,

foarte puternicul Uttamauja,

fiul lui Subhadra și fiii lui Draupadi.

Toți mari războinici de care.

De partea noastră, - tu cel mai Brahman! iată
Comandanți aleși ai liniei mele,
Mă bucur să le număr numele: primul, al tău,
Apoi Bhisma, Karna, Kripa în luptă,
Vikarna, Aswatthatta; după aceștia
Fiul lui Somadatta, numit Bhurisrava, mulți alți
Viteji încercați, gata să moară azi
Pentru mine, regele lor, fiecare cu arma gata,
Fiecare ager în câmp.

Puterea noastră este nemăsurată

sub comanda veteranului Bhisma,

cea a Pandavilor, în grija lui Bhima,

este limitată.

Aveți grijă, căpitani, lângă rândurile lui Bhisma
Pregătiți-le ce ajutor vor! Acum, suflați-mi în ghioc!"
Apoi Bhisma, capul dinastiei Kaurava,

și-a detunat vocea în răcnet de leu,

spre bucuria lui Duryodhana.
După aceea, țimbale, tambure,

bâte, trâmbițe, coarne

au răsunat brusc în tumult.

Apoi, la semnul vârstnicului împărat,
Trâmbițând a trezi sângele, învârtindu-se
Ca un leu răcnind, trompetistul
Suflă în marele Ghioc; Și, la chemarea-i,
Trompete și tobe, chimvale și gonguri și cornuri
Izbucniră în grabnică vrajă; tumultul părea

precum tunetele liberatei furtuni!

De celaltă parte se arătară, pe carul lor de aur
tras de doi albi armăsari,
Krishna Dumnezeul și Arjuna alături de el

suflând în cochilii transcendentale:
Krishna, cu plete înnodate, suflă în ghiocul

Pancajanya cioplit în "osul gigantului";

Arjuna a suflat în darul puternic al lui Indra, Devadatta;

Bhima, Lup-rotund - a suflat într-o trestie lungă;

Și Yudhisthira, fiul nevinovat al lui Kunti,
A învârtit o coajă puternică, Ananta-vijaya "Vocea Victoriei";
Nakula și-a țipat răsuflarea peste o scoică
Numită Sughosa "Dulce-sunet," Sahadev pe-a lui
Numită Manipuspaka "Gemă-podoabă",

Arcașul rege al lui Kasi, luptătorul Sikhandi,

Dhrstadyumna, Virata, Satyaki, Drupada,

fiii lui Draupadi

și ceilalți împărați, precum fiul puternic al lui Subhadra,

și-au revărsat toți ghiocurile,

vibrând în cer și pe pământ,

spulberând inimile fiilor lui Dhrtarastra.

Atunci, Arjuna, fiul lui Pandu,

din carul său având efigia lui Hanuman,

își pregătea săgețile, o, rege,

uitându-se spre fiii lui Dhrtarastra.

A vorbit apoi în aceste cuvinte

Divinului Krishna, vizitiul său:

"Condu, Neînfricatule! acolo la câmp deschis
Între armate; astfel aș vedea mai de aproape
Pe aceia care vor lupta cu noi, cei de ucis
Astăzi, în arbitrarul războiului; căci, sigur,
Sânge vărsând, toți-ne-ndoim, care îngroapă câmpul,
Supunând păcătosul fiu al lui Dhritirashtra."
Călăuzitorul ceresc
Purtă lucitorul car strunind albi-armăsarii
Unde goneau Bhișma și Drona și seniorii lor.
"Vezi!" i-a vorbit el lui Arjuna, "unde stau ei,
Neamul tău al Kauravilor: și Prințul
A însemnat fiece mână a rudelor casei sale,
Strămoși și moși, unchi și frați și fii,
Veri și gineri și nepoți, amestecați
Cu prieteni și bătrâni onorați; Unii din această parte,
Unii din partea aceea: și, văzând pe cei opuși,
Acești vecini crescură dușmani - inima lui Arjuna
S-a topit de milă, în timp ce rostea:

Arjuna:

Krishna! Precum văd, vin aici să vărsăm
Sângele comun, întrecerea neamului nostru,
Mădularele-mi cad, limba mi se usucă în gură,
Un tremur îmi înfioară trupul si părul
mi se ridică de groază; din mâinile mele slabe
lunecă arcul bun, Gandiv; O fierbințeală
Îmi coace pielea ; Cu greu m-aș așeza;

Apoi,

Viața din mine parcă se îneacă;
Scapă-ne de amar și jale, O, Keșav!
Nimic bun nu poate izvorâ

din măcelărirea reciprocă!
Aho, ce tristă victorie, Govinda!
Urăsc prăzile cumpărate pe sânge.

Să mă dedau la moartea lor chiar dacă

ei vor să mă ucidă?

Iată-i gata să moară

părinți fii frați gineri

nicio suflare

O, Madhusudan! Voi lovi pentru
Stăpânirea celor trei lumi;

nu pentru o împărăție pământească!
Vom deveni vinovați de moartea vinovaților;
Ce pace ar veni de-aici, O, Madhava?
Căci orbiți de pofte mânioase,
Aceștia nu pot vedea păcatul
Detronării regești și uciderea rudelor,
Cum să ocolim crima -
Noi, care percepem vinovăția și simțim rușinea -
O tu, delectarea oamenilor, Janardana?
La răsturnarea caselor piere
Dulcea lor pietate familială,
Impietatea intră în casa aceea;

femeile din familie devin păcătoase

și din degradarea femeii,

descendent al lui Vrsni,

vine descendența nedorită.

Creșterea populației nedorite provoacă o viață inferioară,

Strămoșii unor astfel de familii decad lipsiți
De colaci funerari și de apă la moarte.

O, Krishna, întreținător al poporului, am auzit despre cei

Care distrug tradițiile familiei că locuiesc întotdeauna în iad.

Decât să ne ucidem rudele pentru fericirea regală

Mai bine, neînarmat, să mă omoare fiii lui Dhrtarastra cu arma în mână.

Sanjaya:

După ce a vorbit astfel pe câmpul de luptă, Arjuna

a aruncat arcul și săgețile și s-a așezat în car, cu mintea tulbure de durere.

ISABELA VASILIU-SCRABA

Parintele Arsenie Boca, poeta Zorica Lațcu si poetul Nichifor Crainic în culisele Filocaliei românești

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/

Motto: „Dacă Dumnezeu va ajuta să apară întreaga Filocalie în românește, acest act va rămâne legat în mare măsură de numele Părintelui Arsenie Boca și de mișcarea religioasă pe care a trezit-o în jurul Mânăstirii de la Sâmbăta de Sus, pe cele mai autentice baze ale tradiției ortodoxe și cu mijloacele cele mai curate duhovnicești, ale învățăturii stăruitoare și ale dragostei de suflete” (pr.D. Stăniloae, vol. II, 1947)

Rezumat de idei: Doi admiratori ai Filocaliei (Cioran și Andrei Scrima). Urme ale lecturii Filocaliei în ultimul manuscris românesc al „parizianului” Cioran. Zilele albe ale unui „oaspete” stilizând Filocalia la Mănăstirea Brâncoveanu. Mistici din Filocalia pictați la Drăgănescu de „ctitorul de frunte al Filocaliei românești”. Poeta Zorica Lațcu traduce Filocalia după orele de serviciu și în vacanțe într-o chilie a Mânăstirii de la Sâmbăta de Sus, numele ei nefiind menționat de prof. Stăniloae.

Cioran mărturisea la Paris că-i este „imposibil” să se ducă la biserică să audă Evanghelia în franceză. I se părea că „sună grotesc”. „Cândva am scris -mai spunea el în deceniul opt-, că nu se poate imagina un Iisus vorbind franțuzește”. În schimb, „Biblia în românește, tot serviciul religios, în special cel de la înmormântare când se vorbește de viața pământeană a celui dispărut, sunt extraordinare” (1).

Emil Cioran se extaziase (pe bună dreptate!) și de frumuseţea traducerii Filocaliei (vol I-IV, Sibiu, 1945-1948). La zece ani după apariţia primelor patru volume datorită stăruinței Părintelui Arsenie Boca pe atunci faimos stareț la Mănăstirea Brâncoveanu, călugărul Andrei Scrima vorbea la Paris despre tradiția ortodoxă bazată pe textele Filocalice, într-un interviu publicat de pr. Oliver Clement (2). Dar abia la distanță de trei decenii după tipărirea de la Sibiu, oficialii culturii comuniste au îngăduit publicarea la București a următoarelor patru volume (Filocalia, vol. V-VIII, București, 1976-1979).

Dacă până în 1948 numele traducătoarei Zorica Lațcu (3) nu a fost trecut – poate pentru a nu împărți banii (4) dați de mitropolitul N. Bălan pentru traducerea primei jumătăți a colecției de scrieri mistico-ascetice reunite sub numele de Filocalia, perioada terorismului ideologic comunist s-a caracterizat înainte de toate prin interzicerea mediatizării numelor celor care au fost schingiuiți fără de vină prin temnițele politice. Or, atât starețul de la Sâmbăta și de la Prislop cât și poeta Zorica Lațcu (închinoviată din 5 mai 1948 la Mănăstirea Vladimirești) au fost victime ale arestărilor abuzive (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la Mânăstirea Brâncoveanu; URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/21) din timpul unui regim care nu s-a putut impune și menține 45 de ani fără lagăre de exterminare și milioane de întemnițati, cum bine obsevase Vintilă Horia (vezi Jurnal de sfârșit de ciclu, Ed. Vremea. București, 2017). În primăvarea anului 1955 peste 220 de securiști conduși de (omul Moscovei) Alexandru Nicolschi/ Boris Grumberg/ A. Nicolau (general N.K.V.D.) au arestat 318 măicuțe de la Vladimirești. Comandată de ministrul de interne Alexandru Drăghici (fugit la Budapesta în 1990) si, desigur de șeful Securității, Pantiușa/ Gh. Pintilie, despre care se spune să l-ar fi ucis pe arestatul ministru comunist de justiție Lucrețiu Pătrășcanu) operația s-a efectuat cu aportul locotenentului colonel Zambetti si al căpitanului Eibenschutz (5).

Fără să știe mai mult decât citise prin prefețele volumelor Filocaliei de la Sibiu, parcurse probabil la vremea când redacta ultima sa carte în românește unde se regăsesc idei din secțiunea „Despre dracul întristării” (Filocalia, vol. I, 1946, ediția a doua), Cioran s-a grăbit să aducă laude în exclusivitate lui Dumitru Stăniloae (1903-1993) pentru reuşita stilistică a traducerii Filocaliei. Sursele din care noi am putut afla mai multe detalii (decât a putut ști Cioran despre culisele frumoasei traduceri) s-au ivit abia după căderea comunismului, la început prin publicarea de către maica Zamfira a celor două volume de memorii ale fostului academician Nichifor Crainic, pe urmă prin apariția noii serii a revistei „Gândirea” scoasă tot de maica Zamfira Constantinescu, fostă elevă a profesorului de mistică Nichifor Crainic si, last but not least, prin postarea pe youtube a inregistrărilor cu Aspazia Oțel Petrescu, sau cu fosta stareță de la Vladimirești, înregistrări completate de apariția la edituri din provincie a unor volume despre Părintele Arsenie Boca.

După cum își amintise într-un interviu de la sfârșitul anilor optzeci, vremea celui de-al doilea război mondial (si a ocupației germane a Parisului) a reprezentat pentru Emil Cioran perioada în care a învățat „două lucruri: engleza și româna. Am citit în acea perioadă –spunea Cioran – tot ce puteam găsi în românește, în special Biblia, pentru a mă perfecționa în limba română…, ca apoi s-o abandonez în favoarea francezei” (6). Pe lângă Biblie, fiul de protopop citise atunci în volumul întâi al Filocaliei despre existența împielițatului care, spre deosebire de toți ceilalți draci care „fac sufletul iubitor de plăceri…nu primește să facă aceasta, ci el taie și usucă prin întristare orice plăcere a sufletului…Simbolul acestui drac este năpârca al cărei venin copleșește veninul celorlalte animale” (Evagrie în Filocalia, 1946, ediția a doua). Iată cum a recepționat Cioran noutatea găsită la asceticul Evagrie Ponticul: „În a roade măduva vieții, există un vierme mai necruțător decât toți viermii, mai insinuant decât târâtoarele, mai harnic decât moliile și mai crud ca râmele văzute și nevăzute, este iadul vârât în tine, este Tristețea” (Cioran, Razne, Ed. Humanitas, 2012, p. 25).

În capitala Franței bursierul Cioran ajunsese în 1937, cam la o lună după ce un tipograf comunist îi tipărise Lacrimi si sfinți, volum de „auto-biografie mascată” (Cioran), mărturisind mai mult decât o sensibilitate nativă față de problemele religioase (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran, un mistic în lumea filozofiei, URL http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-CioranMistic15.htm ). Fiindcă în acei ani, 1936-1937, profesorul de filozofie Cioran avusese o adevărată „criză religioasă” (cf. E. Cioran în conversație cu Ion Deaconescu). După opinia eseistului ajuns pe culmile gloriei, Lacrimi si sfinți ar reprezenta o carte de „adnotări pentru și împotriva religiei” scrisă de un tânăr „înclinat spre exces” care un an întreg își împărțise lecturile între mistici și vieți de sfinți. Întâmplarea face ca din anul 1937 să dateze si manuscrisul românesc al Filocaliei pregătit la Muntele Athos pentru tipar și adus de acolo în vara anului 1939 de Părintele Arsenie Boca.

La maturitate, Cioran prețuia în mod special cartea Lacrimi si sfinți, pentru că fusese scrisă „în afara istoriei de atunci” (E. Cioran), într-un moment când a trăit „o adevărată luptă” cu sine însuși. Credea că „e cea mai bună scrisă în românește” (ibid.) , deși aproape toți prietenii săi români n-au înțeles-o, atacându-l după apariția ei. De fapt Cioran – mare admirator al gânditorului religios care a fost profesorul Nae Ionescu pe care-l însoțea la curs fără să-i fie asistent – devenise la rândul său convins că „religia merge mult mai în adâncime” (E. C.) decât orice altă cale de cunoaștere.

„Cufundat în lectura misticilor, credeam că-i înțeleg”, va spune el amintindu-și de „tentația misticismului” de la 26 de ani: „Am trăit clipe când te afli dincolo de aparențe. O înfiorare năvalnică te surprinde pe neașteptate. Te simți cuprins de o plenitudine extraordinară…Cele câteva momente de iluminare trăite de mine m-au condus la înțelegerea fericirii supreme de care vorbesc misticii. În afara fericirii supreme la care suntem chemați în mod cu totul excepțional și numai pentru scurt timp, nimic nu mai posedă adevărată existență. Trăim în regatul umbrelor. Oricum, din Paradis (ca și din Infern) nu te mai întorci niciodată același care ai fost” (Cioran, http://fr.scribd.com/doc/70857079/Caiet-2-Cioran ). După propriile-i mărturisiri, Cioran experimentează pentru trei zile viața mănăstirească, reușind a-și convinge fratele să renunțe la gândul călugăririi. Ecoul „întoarcerii din Paradis” (pe care o anume conjunctură l-a păstrat neîntinat de nici o răzvrătire a lucidității, aroganței și cinismului său obișnuit, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ideas- A Variable Background in Cioran’s Writings, URL http://isabelavs.go.ro/Discip/CAP8.html ), transpare doar într-o scrisoare către părinți, când fratele și sora lui Cioran au ajuns în gulagul comunist în care mercenarii ocupantului sovietic au decimat printr-un regim de exterminare sute de mii de români (7). „Nu trebuie să vă lăsați copleșiți –le-a scris atunci Cioran. Din moment ce aveți credință în Dumnezeu, adică singura mângâiere valabilă care există sub soare, mi se pare că sînteți destul de înarmați pentru a suporta orice suferință”. Amintindu-și durerea pricinuită de întemnițarea fără de vină a Virginiei și a lui Aurel, Cioran recunoaște peste ani că atunci „ar fi trecut de partea lui Dumnezeu”. În scrisoarea către ai săi are și revelația falsei sale necredințe: „poate nu sunt în fond atât de necredincios pe cât par”.

În cripto-comunismul de după nouăzeci s-a început re-editarea primelor patru volume ale Filocaliei (în 1992, la Editura Harisma din București) fără retipărirea prefeţelor ediției sibiene, ca nu cumva să fie mediatizat numele „ctitorului de frunte al Filocaliei românești” (vezi prefața volumului II scrisă de Stăniloae) de la a cărui moarte martirică (din 28 noiembrie 1989) abia trecuseră trei ani (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 9/2014, p 18, URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ ). Lipsa prefețelor scrise de Stăniloae înainte de 1948 a ascuns istoria traducerii Filocaliei, aşa cum apărea ea povestită de rectorul Academiei Andreiene. Dacă prefețele din anii patruzeci au putut fi cu ușurință îndepărtate, mai greu ar fi fost de îndepărtat urmele activității legate de ctitorirea Filocaliei românești de la Biserica din Drăgănescu unde Părintele Arsenie Boca i-a reprezentat pe mulți dintre scriitorii mistici pomeniti în Filocalie: Sfântul Dionisie Areopagitul, Sf. Grigore de Nissa, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Scărariul, Sfântul Efrem Sirul, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigore de Nazianz, Macarie Egipteanul, Sf. Antonie cel Mare, etc. Poate nu numai unicității ficturii, ci și datorită acestui fapt, Biserica de la Drăganescu supranumită „Capela Sixtină a Ortodoxiei” nu are indicații care să ghideze automobiliștii din șoseaua națională până la ea (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul Bisericii de la Drăgănescu și o profeție a Părintelui Arsenie Boca, URL, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/ sau o variantă la http://www.romanianstudies.org/content/2011/03/miracolul-bisericii-de-la-draganescu-si-o-profetie-a-parintelui-arsenie-boca/ ).

După decembrie1989, profesorul D. Stăniloae și-a amintit cu prilejul unui interviu că Părintele Arsenie Boca (ale cărui predici le asculta bucuros la Sâmbăta de Sus, venit chiar de la București, cum s-a întâmplat de Sfânta sărbătoare a Pastilor din mai 1948) stătea cu el la Sibiu, “luni de zile” ca să traducă împreună textele filocalice necuprise în manuscrisul românesc adus de la Muntele Athos. Starețul Mănăstirii Brâncoveanu (pe care în primăvara anului 1944 îl găsise în casa profesorului Stăniloae și maica Veronica de la Vladimirești) fusese cel care a scris transpunerea în românește necesitând pe alocuri (ca orice traducere din indifereant ce limbă străină) îmbunătățiri stilistice ulterioare.

Primele patru volume ale Filocaliei au putut să apară datorită „stăruinței întăritoare” a Părintelui Arsenie „care – scrie Stăniloae – a stat lângă mine [începând din iarna anului 1943-1944] tot timpul traducerii, scriind întreg textul românesc în prima formă pe care am reușit să i-o dau” consemnează pr. Stăniloae pe 6 ian. 1948 în prefaţa volumului III (8). Profesorul Stăniloae mai precizase că în volumele Filocaliei tipărite la Sibiu au fost folosite si pagini gata traduse în românește si copiate de Părintele Arsenie Boca într-un caiet cu care s-a întors de la Muntele Athos. Este posibil ca din compararea acestor pagini copiate la Sfântul Munte cu textul introdus în volumele tipărite ale Filocaliei unii să-și imagineze că posedă „dovada” scrierii „după dictatul” traducătorului Stăniloae, fără a se gândi la contribuția elenistei Zorica Lațcu (traducătoare și ea) sau la înbunătățirile stilistice operate atât de Nichifor Crainic cât și de poeta Zorica Lațcu.

După opinia unui autor interesat de „atenția poliției politice” (Ed. Partener, Galați, 2009), Nichifor Crainic nu s-ar fi ocupat în prima iarnă de ocupație sovietică la Mânăstirea Brâncoveanu cu stilizarea traducerii Filocaliei, cum a spus el însuși la una din anchetele din 1955. Marele poet Nichifor Crainic ar fi făcut la Sâmbăta de Sus doar o „verificare a traducerilor din primul volum al Filocaliei” (Părintele Arsenie Boca în atenția poliției politice, 2009, p.62).

Vreme de trei ani de zile „pribeag în țara sa”, academicianul Nichifor Crainic a hotărât în 1947 (știindu-se nevinovat) să se predea. Manuscrisul memoriilor sale (9) se pare că a ajuns (prin preotul Sămărghițan) la faimosului stareț de la Sâmbăta. Acesta, fiind mutat de mitropolitul Bălan în noiembrie 1948 la Mănăstirea Prislop, a ascuns memoriile lui Crainic la o rudă de-a sa. Datorită ajutorului pe care i l-a dat la nevoie teologului profesor Nichifor Crainic, părintele Arsenie Boca a fost invitat de octogenarul Crainic în decembrie 1969 la Restaurantul Bucur, după cum a reieșit din arhivele organelor represive ale regimului polițienesc comunist (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu, URL https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/ ).

Ieșit cu viață din temnița politică, Stăniloae (ascuns după pseudonimul „Văleanu Ion”) n-a putut scrie în 1965 despre Părintele Arsenie Boca decât că „impresiona prin priviri fixe” cu toate că avea și calitatea reală a unei prompte serviabilități, în 1946 producându-se „o apropiere între Arsenie Boca și prințesa Ileana” (29 iunie 1965, în vol. III, Părintele Arsenie Boca în arhivele Securității, Ed. Agnos, Sibiu, 2016, p. 367). După 1990 profesorul Stăniloae si-a putut aminti mai relaxat de puternica personalitate a fostului stareț de la Sâmbăta care a “reînviat cu viaţa şi cu propăvăduirea sa duhul Filocaliei în viaţa religioasă a poporului nostru” (D. Stăniloae, “Cuvânt înainte” în Filocalia, vol. III, Sibiu, 1948). O fosta deținută potitic arestată fără motiv când era studentă la litere povestea următoarele amănunte legate de vizita ei la Mănăstirea Brâncoveanu în mai 1948: „Acolo la Sâmbăta l-am întâlnit și pe părintele Stăniloae, care avea să devină apoi unul dintre cei mai mari dogmaticieni ai timpului, și pe Părintele Mladin. Ei mergeau la Sâmbăta cu regularitate” spunea Aspazia Oțel-Petrescu (Un popas la Sâmbăta de Sus cu Părintele Arsenie Boca, în rev. „Gândirea”, Sibiu, nr.6-7/ 2003, pp.25-31).

La vremea războiului pentru redobândirea Basarabiei și Bucovinei de Nord (smulse de Stalin în vara „apocaliptică” 1940, redobândite prin luptă de români și după 23 august 1944 luate iarăși de Stalin) Părintele Arsenie (la vârsta de 25 de ani, traducător din limba greacă a lui Ion Scăraru, autor cuprins după deceniul opt într-unul din volumele Filocaliei) i-ar fi dat profesorului Dumitru Stăniloae necontenit ajutor și „imbold” să traducă primele patru volume. În interviul din 1990, remarcabilul dogmatician l-a descris pe „Sfântul Ardealului” ca pe un om care “avea ceva atractiv, puternic”, și care impresiona “prin forma hotărâtă a lui de a fi. Era un dar al lui. Parcă era o piatră, o stâncă” (pr. D. Stăniloae).

Profesorul de mistică Nichifor Crainic (1889-1972) al cărui curs îl continuase pentru un an (vezi profesorii Facultății de Teologie din București enumărați pe 28 sept. 1955 de maica Zamfira arestată de la Prislop împreună cu Părintele Arsenie Boca pe 20 sept. 1955, în vol. II, Părintele Arsenie Boca în Arhivele Securității, Ed. Agnos, Sibiu, 2014, p.597) este prezentat în interviul din 1990 de bătrânul Stăniloae ca un om “foarte deschis, comunicativ” (ibid.) prin opoziţie cu faimosul duhovnic Arsenie Boca de la Mânăstirea Brâncoveanu. Apropierea dintre cei doi i-a venit în minte probabil chiar din perioada iernii anului 1944 și a primăverii din 1945 când starețul Arsenie Boca îl ascunsese pe directorul prestigioasei reviste „Gândirea” în vila mitropolitului Nicolae Bălan din incinta mânăstirii.

Printre amintirile sale deformate de trecerea anilor, Lidia Stăniloae (născută în 1933) inserează un pasaj (privitor la traducerea Filocaliei ) dintr-o scrisoare a lui Emil Cioran. Iată fragmentul difuzat de ea prin intermediul propriului ei volum de (foarte cețoase) amintiri scos în două ediții (2007 si 2010) de fosta Editură „Politică”: “Doamne, ce limbă curat românească! E o încântare. Ce plastic sună această limbă a ceasloavelor şi a rugăciunilor. Ca zugrăveala de pe pereţii bisericilor, plină de culoare şi de forţă de expresie! Părinte Stăniloae, ai ales exact limbajul care trebuia pentru asemenea lucrare”(v. scrisoarea lui E. Cioran în vol.: Lidia Stăniloae Ionescu, Lumina faptei din lumina cuvântului. Împreună cu tatăl meu, Ed. Humanitas, Bucureşti, ed. II-a revăzută, 2010, p.318).

Desigur că Emil Cioran, care petrecuse la Sibiu în iarna anului 1940 ultimele sărbători în familie, nu avea de unde să afle că frumoasa limbă românească a volumelor Filocaliei apărute între 1945 şi 1948 – datorită “stăruinţei Părintelui Arsenie” (pr. D. Stăniloae, “Cuvânt înainte” în Filocalia, vol. III, Sibiu, 1948) -, fusese în fapt opera a doi mari poeţi, din care pe unul (pe Nichifor Crainic) îl știa foarte bine. În cea mai mare parte, stilizarea traducerii se datora poetei și elenistei Zorica Laţcu (fiică de avocat devenită maica Teodosia de la Mânăstirea Vladimirești de lângă Tecuci), eminentă elevă a profesorului Stefan Bezdechi de la universitatea clujană (9). Poeziile Zoricăi Lațcu fuseseră apreciate de Nichifor Crainic care le-a publicat începând din anul 1941 în paginile prestigioasei sale reviste. Spre a se ocupa în tihnă de traducerea și stilizarea Filocaliei, Zorica Laţcu (1917- 8 aug. 1990) primise de la starețul Arsenie Boca o chilie care să-i fie birou de lucru la M-rea Brâncoveanu (vezi mărturiile Aspaziei Oţel Petrescu despre prima sa întâlnire cu Părintele Arsenie Boca în ian. 1948 publicate în rev. „Gândirea”, Sibiu, nr. 6-7/2003, pp. 25-31, sau on-line: “Parcă l-aş fi întâlnit pe Iisus”, https://melidoniumm.wordpress.com/?s=Aspazia+Otel+Petrescu ).

Din octombrie 1987 există o inregistrare din Italia postată pe youtube în 2012 (https://www.youtube.com/watch?v=wGjben1KWOk ) în care fosta stareță de la Vladimirești povestește cum Zorica Lațcu îi dădea lui Stăniloae paginile traduse din Filocalie fără a primi nici un ban pe munca ei care îi ocupa nu numai zilele libere din săptămână, dar si orele de după serviciu, si cum s-a întristat că nici măcar numele nu-i fusese trecut pe volumele traduse. În 26 iunie 1965 când amintirile îi erau (comparativ) mai recente, maica Veronica scrisese într-o declarație către Securitate că a stat în 1947 trei săptămâni la Sâmbăta de Sus când starețul ținea prelegeri unei mulțimi de studenți veniți la mănăstire și când acolo se găsea și Zorica Lațcu traducând în chilia ei din textele filocalice (în vol. III, Părintele Arsenie Boca în Arhivele Securității, Ed. Agnos, Sibiu, 2016, p.365).

Dar o importantă contribuţie la “limba curat românească, plină de culoare şi forţă de expresie” avusese vreme de trei luni însuși marele poet religios Nichifor Crainic ascuns de Părintele Arsenie Boca la Mânăstirea Brâncoveanu (11) . Intr-una dintre declarațiile din 1955, după arestarea măicuțelor de la Mânăstirea Vladimirești, Nichifor Crainic menționează în treacăt efortul depus de el la stilizarea Filocaliei în vremea când a fost găzduit în vila Mitropolitului Ardealului de la Mânăstirea Brâncoveanu. La rândul ei, Maica Teodosia (poeta Zorica Laţcu) povestea că “în perioada în care Părintele Arsenie Boca împreună cu părintele D. Stăniloae traducea Filocalia, dânsa ajuta la traducere, stilizând textul” (12).

Aceasta este adevărata istorie a traducerii Filocaliei într-o limbă românească atât de frumoasă încât a trezit admirația remarcabilului scriitor Cioran a cărui ultimă tentativă de a-și îmbunătați stilistica scrierilor românești a implicat o atentă citire a Bibliei din 1936 tradusă de Gala Galaction, precum și o parcurgere a Filocaliei sibiene, „ctitorită” de renumitul stareț de la Sâmbăta de Sus.

In încheiere vom recopia pasajul despre moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca, întrucât acest fragment înregistrat în 2007 este cu îndârjire îndepărtat în toate cărțile ce apar ca ciupercile după ploaie spre a menționa „mărturia” (trunchiată în această parte!) călugărului Pantelimon Munteanu de la Ghighiu privitoare la martiriul faimosului duhovnic Arsenie Boca: “În 1989 părintele Arsenie spunea celor apropiaţi: ‘nu mă mai vedeţi în curând că aştia mă termină’. (..). Ultimele momente şi le-a petrecut la Sinaia. Trebuie neapărat să scrieţi asta. Am fost la el împreună cu parintele Dometie care a fost ţinut acolo cam o săptămână si nu i-au dat voie să vorbească cu el. Maica de acolo ne spunea că e la Drăgănescu. Părintele Arsenie avea însă un căţel mic, flocos, negru. Unde era părintele, acolo era şi căţelul. Când am văzut căţelul, mi-am dat seama că este acolo. În cele din urmă ni s-a spus că este bolnav şi că nu poate vedea pe nimeni. I se poate trimite doar un pomelnic sau o scrisoare… După trei zile ni s-a spus că a murit părintele. L-au adus şi era aşa cum era: TORTURAT şi CHINUIT. /…/ Nu mi-e frică să spun adevărul, chiar dacă unii mai vor să ascundă acest lucru. Puteţi fi şi un om trimis de cei care l-au torturat şi acum vor cu orice preţ să ascundă adevărul. Eu spun adevărul pe faţă, pentru că mulţi îl ştiu, dar nu îl spun” (Părintele Pantelimon de la M-rea Ghighiu, înregistrare din toamna anului 2007). După difuzarea pe internet a acestui pasaj, bătrânul părinte Pantelimon a fost mutat de la M-rea Ghighiu la Mănăstirea Turnu, iar internetul a fost “curăţat” de respectivul pasaj pe care, dintr-un bun obicei, l-am transcris într-un caiet şi l-am citat într-un articol publicat de rev. “Arges” în oct. 2010 (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la Mânăstirea Brâncoveanu; URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ ). Există în zilele noastre o meserie bine plătită pentru “aranjarea”, după comanda plătitorilor, a unor informaţii care circulă pe internetul de limbă românească.

Marele duhovnic Arsenie Boca îl văzuse pe 27 oct. 1989 pe preotul Simion Todoran (căruia maica Zamfira i-a anunţat telefonic moartea Părintelui pe 28 noiembrie). Atunci, cu o lună înainte de plecarea lui la Domnul, i-a spus că este “ultima dată când ne vedem”(S. Tudoran în vol. Mărturii din Tara Făgăraşului despre părintele Arsenie Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2004, p.113). Unii au povestit că Părintele a fost scos din mașina cu care venea de la București si introdus în mașina securiștilor care l-au schingiuit. Locuind la Sinaia, Părintele Arsenie Boca (pensionat pe 1 iunie 1967) se dusese probabil pe 21 nov. 1989 la Bucureşti să-si ridice pensia. Intr-o notă pentru Securitate este consemnată intenţia sa de a-şi muta pensia la Sinaia. După relatarea preotului N. Boboia din Porumbacu de Sus, Părintele Arsenie Boca s-a întors cu o masină care a fost somată de doi securisti să oprească. Soferul n-a vrut, dar Părintele Arsenie Boca i-a zis că-i rămân cei doi copii pe drumuri fiindcă securiştii îl vor împuşca daca nu opreşte. Din maşina oprită Părintele Arsenie Boca a fost scos cu brutalitate şi apoi bătut cu sălbăticie. E foarte probabil că apoi a fost transportat la așezământul monahal de la Sinaia și lăsat în grija maicilor de acolo, înspăimântate de Securitate să nu sufle nici o vorbă de cele întâmplate. Probabil că părintele Pantelimon împreună cu părintele Dometie au presimtit ceva fiindcă aveau mare evlavie la Părintele Arsenie. De aceea s-au dus la Sinaia unde au rămas cam o săptămână, cât a durat agonia şi maicile înspăimântate nu i-au lăsat să-l vadă pe cel torturat.

Despre Părintele Arsenie Boca, preotul din Porumbacu de Sus mai spunea că “ar trebui să fie folosit la facultăţile de teologie, la seminarii, la mânăstiri, în toată ţara. Nu să fie ţinut ascuns” (Pr. Nicolae Boboia, în vol. Mărturii din Ţara Făgăraşului despre Părintele Arsenie Boca, Făgăraş, Ed. Agaton, 2004, p.26).

IsabelaVS-TraduFilocalia5

IsabelaVS-TraduFilocalia5/7 ian. 2018/48540car./6855cuv.

Isabela Vasiliu-Scraba, Parintele Arsenie Boca, poeta Zorica Lațcu si poetul Nichifor Crainic în culisele Filocaliei românești

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/

Note și considerații marginale:

vezi Caietele Academiei Internaționale „Mihai Eminescu”, Caietul nr.2, Emil Cioran, Craiova, 2007, p.39, editat de Consantin Barbu, on-line la http://fr.scribd.com/doc/70857079/Caiet-2-Cioran ; vezi și referatul Isabelei Vasiliu-Scraba, Cioran, un mistic în lumea filozofiei, pentru Colocviul Internațional „Cioran”, mai 2014, organizat de Univ. „L. Blaga” din Sibiu, publicat de rev. „Conta”, Piatra Neamț, nr.14/2014, http://fr.scribd.com/doc/201531861/IsabelaVasiliuScrabaCioranSibiu2014Colocviu , precum înregistrarea https://www.youtube.com/watch?v=2BHknoJPFpg și textul prezentat la Centenarul „Cioran (1911-1995)”, mai 2011 organizat de Universitatea „L. Blaga” din Sibiu si de Primăria din Rășinari, http://fr.scribd.com/doc/187765196/IsabelaVScrabaCioranSibiu2011Prophete ). Profesorul de metafizică Nae Ionescu, „mentorul generației sale”, cum l-a desemnat Cioran în 1987, frecventa Biserica Albă. In textele lor scrise pe calapodul înverșunat ateu al culturii comuniste, mulți dintre cei care s-au iluzionat după 1990 că-și fac un nume pe seama lui Cioran (prin simpla tricotare a unei biografii „oficializate”) au preferat să continue interdicția menționării întâiului creator de școală filozofică românească, făcându-se a-l „uita” pe inițiatorul Școlii trăiriste, neamintind de influența formatoare a profesorului Nae Ionescu asupra lui Cioran (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ideile, un decor variabil în eseistica lui Cioran, în volumul IN LABIRINTUL RĂSFRÂNGERILOR. NAE IONESCU PRIN DISCIPOLII SĂI: Petre Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, 2000, URL http://isabelavs.go.ro/Discip/CAP8.html , precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prin lăutărismul lui Pleșu, sau Inocularea rușinii de a fi român, URL http://www.romanianstudies.org/content/2011/02/isabela-vasiliu-scraba-cioran-prin-lautarismul-lui-plesu-despre-inocularea-rusinii-de-a-fi-roman/ ).

Vrând să informeze teologii francezi (pe unde radiofonice, cu ocazia unei discuţii cu teologul Oliver Clement ulterior publicată într-o revistă) despre apariţia în România a primelor patru volume ale Filocaliei (Sibiu, 1946-1948), Andrei Scrima (1925-2000) face şi o referire la practica isihastă de la M-rea Antim (L’avenement philocalique dans l’Orthodoxie roumaine, par un moine de l’Eglise Orthodoxe de Roumanie, în “Istina”, nr.5/1958, p.235-328 şi 443-474). La mânăstirea bucureşteană, între 1944 şi 1948, Sandu Tudor (martir al temnițelor comuniste) organizase (pe modelul conferinţelor Asociaţiei „Criterion” din 1932-1935) o serie de conferinţe urmate de discuţii pe teme religioase, evenimente culturale suprimate în 1948 prin comanda politică a „regimului comunist al Anei Pauker”(Virgil Ierunca). După numele înşirate de Andrei Scrima (ajuns în mod oficial în 1956 întâi în Elveţia apoi în Franţa), în revista franceză tipărită în mai 1958, Securitatea a arestat în anul 1958 pe toţi cei pe care memoria tânărului călugăr Scrima nu i-a lăsat deoparte (cf. Une interview du pere Dumitru Saniloaie, în vol. Philosophes Roumains, Bucureşti, Redaction des publications pour l’etranger, f.a., p.212). Alexandru Nicolschi/Nicolau este menționat de Adriana Georgescu în amintirile ei ca torționar sadic (vezi In the Beginning Was the End, 1951, Translated from Romanian by Dr. Dan Golopenția; La început a fost sfârșitul, cu o prefață de Monica Lovinescu, 2003 -, de Adriana Georgescu, secretara generalului N. Rădescu). Numele lui Boris Grumberg, alias Nicolschi/Nicolau, aflat doisprezece ani în structurile de vârf ale Securității, nu apare trecut în 2007 în Dicționarul de istorie a României (coord. Stan Stoica, Ed. Meronia, București). În 1958, grupați de Securitate în așa-numitul lot al „Rugului aprins”, au ajuns după gratii în regim de exterminare şaisprezece oameni nevinovaţi condamnați pentru o activitate (a „Rugului Aprins”) suprimată în urmă cu zece ani (apud. Părintele Sofian Boghiu). Ca urmare a detenţiei politice, doi poeți (Sandu Tudor și Vasile Voiculescu) si-au pierdut viaţa. În 1962 Sandu Tudor a fost omorât cu ranga de către un gardian, în închisoarea din Aiud, unde e construit un Centru de martirologice pentru studierea victimelor rasismului hitlerist și a altor victime. La Aiud a murit (printre alte sute de mii de victime ale regimului de exterminare din temnițele comuniste) filozoful Mircea Vulcănescu, martirizat prin bătăi repetate si expunere la temperaturi sub zero grade (v. Titus Bărbulescu, Mircea Vulcănescu, prefaţă la volumul Războiul pentru întregirea neamului, Ed. Saeculum, Bucuresti, 1999, p.5-17, precum și https://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ ). In aşa-numitul lot al “Rugului Aprins” au mai fost cuprinși poetul religios Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, studentul Serban Mironescu, prof. univ. Alexandru Mironescu, alături de personalităţi ale bisericii, precum Benedict Ghiuş, D. Stăniloae, Bartolomeu Anania, Arsenie Papacioc, Sofian Boghiu, Felix Dubneac, Roman Braga, fraţii Vasile (stareţ la M-rea Antim din 15 martie 1944) şi Haralambie Vasilache, omorât prin regimul de exterminare din temnița Aiudului (vezi Pr. Sofian Boghiu, Rugul Aprtins în temniţă, în “Vestitorul ortodoxiei”, 1996). Poetul Vasile Voiculescu (arestat pe 5 august 1958 la 74 de ani) a decedat după eliberarea din temniţă de unde a ieşit pe patul morţii, într-o agonie ce i-a prelungit durerile şi suferinţa vreme de aproape un an. Pe 26 aprilie 1963, înainte de a-și da duhul,Vasile Voiculescu a spus: „Ionică eu mor! M-AU OMORÂT! Ai grijă că sînt mai perverși decât crezi tu” (vezi Radu Voiculescu, Vasile Voiculescu –anii de detenție, Buzău, 1993, precum și Florentin Popescu, Viața lui Vasile Voiculescu, Ed. Vestala, București, 2008).

In cazul Zoricăi Lațcu (/maica Teodosia) calitatea de traducătoare a Filocaliei este atestată de Aspazia Oțel Petrescu, de Părintele Ioan Iovan (care-i dusese Zoricăi la Vladimirești textele filocalice aduse în 1939 de Părintele Arsenie de la muntele Athos) si de maica Veronica, stareța Mănăstirii Vladimirești (prima desființată în 1956 la comanda Securității si a Ministerului de Interne). In martie 1944 maica Veronica a venit în postul mare la Sibiu în casa profesorului Staniloae, „unde a fost primită și găzduită” știind că acolo îl va găsi pe vestitul predicator Arsenie Boca pe care dorea să-l invite 2-3 săptămâni la Vladimirești. În 1944 Sfântul Ardealului traducea cu Stăniloae Filocalia, cum este specificat și în prefața volumului al doilea apărut în 1946. Tânăra Veronica (de 21 de ani) i-a devenit „fiică duhovnicească”, împreună cu ea mergând și la Domnița Ileana la Castelul Bran. De Sfintele Pașți a ajuns pentru prima oară si Zorica Lațcu în 1944 la faimosului stareț supranumit „Sfântul Ardealului”. Ambele au tot revenit la Mănăstirea Brâncoveanu până în 1948. In 1945 traducătoarea Zorica Lațcu a întâlnit-o prima oară pe măicuța Veronica la Sâmbăta de Sus.

Pe 2 martie 1964 Părintele Arsenie Boca (fostul ieromonah văzător cu duhul si stareț de la Sâmbăta si de la Prislop) îi spusese unui informator („Mușat N.”) venit să-l viziteze la Schitul Maicilor (în atelierul de pictură) că socialismul ar fi superior capitalismului căci probabil odată și odată într-un viitor îndepărtat va desființa banul, „ochiul dracului” si zeitatea supremă a societății capitaliste. Bănuindu-l turnător, i-a spus că închisoarea l-ar fi scăpat de zgârcenie pe Dumitru Stăniloae, care urma să dea Securității informații despre Arsenie Boca în 29 iunie 1965 (vol. III, pp.267-268). Până să ajungă la treapta iubirii de dușman, i-a mai spus călugărul iconar vizitatorului „Mușat”, românii trecuți prin „purgatoriul” temnițelor politice „trebuie să se scuture de toate prejudecățile și mai ales de ură, minciună, lăcomie și toate ce țin de asta” (Părintele Arsenie Boca, 2 martie 1964, în vol. III,: Părintele Arsenie Boca în Arhivele Securității, Ed. Agnos, Sibiu, 2016, p.293). Indicația primită de la Securitate de informator a fost să nu-l mai caute ci să-i vorbească doar dacă se întâlnesc întâmplător. Ceea ce s-a petrecut doi ani mai târziu. Atunci Părintele Arsenie Boca (angajat muncitor pictor cu leafa cea mai mică deși avea trei licențe: Academia Teologică, Institutul de Belle Arte și Academia de Muzică Religioasă) i-a spus lui „Mușat N,” că nu depinde de el să-și dorească să redevină călugăr într-o mănăstire si că, dacă acest lucru nu corespunde vederilor Patriarhului, este bine că el „se simte foarte fericit cu sfinții pe care îi pictează” (Părintele Arsenie Boca, 13 ianuarie 1966, vol.III, p.387).

vezi vol.: G. Enache și A.N. Petcu, Monahismul ortodox și puterea comunistă în România anilor cincizeci, Editura Partener, Galați, 2009, pp. 80-83. Scriind deja un roman pe tema întemnițărilor abuzive din comunism (Persecutați-l pe Boețius, sau, Salvarea de ostrogoți ; vezi intervenția Isabelei Vasiliu-Scraba la Sesiunea de comunicări a Universității „1 decembrie1918” din Alba Iulia http://www.youtube.com/watch?v=w0O_gLroSCk ), Vintilă Horia notase în jurnalul său din 1989 rolul nefast al minorităților din România la impunerea și menținerea comunismului (Jurnal de sfârșit de ciclu, Ed. Vremea, București, 2017). Observații similare făcuse și Lucian Blaga în romanul de sertar: Luntrea lui Caron, publicat în 1990 de fosta Editură Politică pe hârtie de cea mai proastă calitate. Cam tot prin 1990-1991 noul director al editurii bucureștene își manifesta (față de Radu Dragomirescu, vezi Jurnal de sfârșit de ciclu, Ed. Vremea, București, 2017, p.616) regretul că numele lui Vintilă Horia nu este trecut „pe lista de autori de la Humanitas”. De parcă lista ar fi făcut-o altcineva decât directorul editurii care nici după un sfert de secol de cripto-comunism nu l-a inclus în listă pe laureatul Premiului Goncourt. În 1991 Vintilă Horia scria că va trrebui să renunțe „la gândul întoarcerii. Faptul că România a rămas împănată de comuniști, nu numai în partea ei politico-administrativă, dar și în cea scriitoricească (editori, ziariști, scriitori, mass media în general) și că poetaștri angajați până în măduva oaselor cu regimul trecut taie și spânzură sub cel de azi, îmi face imposibilă iluzia întoarcerii” (Jurnal de sfârșit de ciclu, 2017, p.545).

Despre unicul premiu („Rivarol”) acceptat în Franța, Cioran considera că juriul ar fi fost impresionat de „aroganța și cinismul” Tratatului de descompunere (Paris, 1949). După 1987 – când unii oficiali comuniști (precum Brucan) știau de schimbarea de regim care urma să aibe loc în 1989, după cum dovedește o înregistrare aflată la Radio „Europa liberă”, vezi Ion Varlam, Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, București, 2004)- Cioran îi spunea lui Ion Deaconescu (ajuns la Paris cu traducerea lui Modest Morariu, foarte apreciată de Cioran) că devine „un cinic dezlănțuit” atunci când simte nevoia să-l „dezonoreze pe Dumnezeu ” (vezi Caietele Academiei Internaționale „Mihai Eminescu”, Caietul nr.2, Emil Cioran, Craiova, 2007, pp. 36-38, caiet editat de C-tin Barbu; on-line la http://fr.scribd.com/doc/70857079/Caiet-2-Cioran.) .

Primul scriitor nefrancez laureat cu cea mai înaltă distincție a literelor franceze observase cu justețe că din trecutul apropiat nu ne-a rămas „nimic altceva” decât memoria victimelor comunismului (vezi Vintită Horia, Mai bine mort decât comunist. Sau gânduri pe marginea unei istorii a viitorului, Ed. Phoenix, 1990, p.39). După cel de-al doilea război mondial, ocupantul sovietic a împânzit Romania (ciuntită de Bucovina de Nord, Basarabia și Ținutul Herței) cu 230 închisori politice -fără sediile de anchetă ale Securităţii înfiintate în 1948 de colonelul sovietic Ana Pauker- si peste 15 azile psihiatrice folosite în represiunea politică (vezi Sorin Ilieşiu, Raport pentru condamnarea regimului comunist ca nelegitim şi criminal, în “Revista 22”, suplimentul “22 plus”, Anul XIII, Nr. 188, 21 martie 2006, p.3; a se vedea și dr. Florian Mătrescu, Holocaustul roșu, Ed. Irecson, București, 2008, vol. I-III, 1430p.)

vezi pr. D. Stăniloae, “Cuvânt înainte” în Filocalia, vol. III, Sibiu, 1948. A se vedea si Isabela Vasiliu-Scraba, Din culisele Filocaliei, http://www.alternativaonline.ca/IVS1408.html (august 2014).

vezi Nichifor Crainic, Zile albe – zile negre, vol. I, Casa editorială „Gândirea”, București, 1991; vol.II, București, Muzeul Literaturii Române, 1997. A a se vedea și revista „Manuscriptum-100”, nr. 1-4/1995, număr special dedicat lui Nichifor Crainic, unde au fost publicate prima dată file din dosarele de Securitate obținute în decembrie 1993 de la S.R.I. „după o lungă campanie publică dusă de Muzeul Literaturii Române” (apud. Alexandru Condeescu, Cuvânt înainte asupra ediției, vol.II, pp.19-20). Arestat în 1947 academicianul Nichifor Crainic a fost eliberat în urma Decretului 283/ 1962 la sfârșitul lunii aprilie 1962, iar pe 10 mai 1962 îi apare semnătura în „Glasul Patriei”, alături de „alte perle semnate de Zigu Ornea, Petre Ghelmez și Nedic Lemnaru” (apud. Stefan Baciu). Revista „care un timp oarecare se tipărea în Berlinul sovietic, fără a circula în Țară … împroșca cu noroi exilul … si publica evocări despre chiftele, șpriț și sărmăluțe în foi de viță” (Stefan Baciu, Praful de pe tobă, Ed. Eminescu, București, 1995). In 1996 soții Magda și Petru Ursache editează pentru prima oară –după 60 de ani – eseuri ale lui Nichifor Crainic, într-un volum amplificat preluând titlul si mare parte din volumul Puncte cardinale în haos (ediția I-a, 1936, ediția II-a, Ed. Timpul, Iași, 1996). Lor li se datorează și re-editatea faimosului volum Nostalgia Paradisului apărut inițial în 1940.

Poeta si traducătoarea Zorica Laţcu (Maica Teodosia de la Mânăstirea Vladimirești, arestată în 1955, când a fost desființată Mănăstirea de lângă Tecuci) a apucat să-și vadă publicate următoarele trei volume de versuri: Insula albă (Ed. Dacia Traiană, Sibiu, 1944, reeditată în 1999); Osana Luminii (Editura Episcopiei Cluj, 1948) și Poemele Iubirii (Ed. Ramuri, Craiova, 1949). După cei trei ani de detenție făcută fără nici o vină, Zorica Lațcu a tradus din scriitorii mistici (Sf. Ioan al Crucii, Origen si Grigore al Nissei). În manuscris au rămas traducerile din Sf. Ioan al Crucii și imnele și cuvântările Sf. Simeon Noul Teolog din care a mai citat Părintele Arsenie Boca în scrierile sale. Ultimele, fiind traduceri în versuri excepționale, ar fi îmbunătățit semnificativ prozaicul volum al Filocaliei cuprinzând tălmăcirea lui Stăniloae din Sf. Simion Noul Teolog. In 2008, la Editura Sophia din București a apărut volumul Poezii, de Zorica Lațcu/ Maica Teodosia, îngrijit de preotul Cornel Toma care scrie si postfața. Manuscrisele acestei geniale poete au fost donate Bibliotecii Astra din Sibiu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Centenar ZORICA LAȚCU (/Maica Teodosia), în rev. „Acolada”, Satu Mare:, anul XI, nr. 5 (114), mai 2017, p.19; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-zoricateodosia/ ).

vezi Nichifor Crainic, Zile albe – zile negre. Memorii, vol. II, București, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2001, pp. 37-42. Volumul cuprinde la pp. 192 –257 textul de răspuns scris de Crainic după citirea acuzațiilor care i-au fost aduse.

vezi Maica Adriana de la Schitul Cornet, în vol. Mărturii din Ţara Făgăraşului despre Părintele Arsenie Boca, Ed. Agaton, Făgăraş, 2004, p.78.

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba

Cuvinte cheie: Cioran, Filocalia românească, Zorica Lațcu, Părintele Arsenie Boca, Biserica Drăgănescu. Isabela Vasiliu-Scraba, Martiri ai temnițelor comuniste, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Lotul „Rugul aprins”.

REPERE BIBLIOGRAFICE

Radu Portocală, Emil Cioran – sfârșitul furat, în „Jurnalul literar”, București, nov. 2001, p. 1 și 21, sau http://www.scribd.com/doc/187763386/Radu-Portocala-Cioran-Sfarsitul-furat .

Emil Cioran în conștiința contemporanilor săi din exil. Crestomație de Gabriel Stănescu, Ed. Criterion Publishing, Bucuresti, 2007.

Ion Varlam, Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, București, 2004.

Titus Bărbulescu, Mircea Vulcănescu, prefață la vol. Războiul pentru întregirea neamului, Ed. Saeculum I.O., București, 1999, pp. 5-17.

Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu, în rev. „Viața Românească”, nr. 7-8/2000, pp.176-181, sau http://www.scribd.com/doc/191641168/isabela-vasiliu-scraba-nae-si-vulcanescu .

Titus Lateș, Emil Cioran: lecturile din tinerețe, în volumul (cu un aparat bibliografic alcătuit de Titus Lateș) Studii de istorie a filozofiei românești, VII, Ed. Academiei, București, 2011, pp. 88-93.

Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prophete de la vraie saintete (a propos de Mircea Vulcănescu) , comunicare susținută la Colocviul internațional Cioran -vezi înregistrarea http://www.youtube.com/watch?v=2BHknoJPFpg , Colocviu organizat (în mai 2011 cu ocazia centenarului nașterii lui Cioran) de Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Referatul citit la colocviu a fost publicat în rev. „Origini. Romanian Roots”, SUA, July-Dec. 2011, pp.22-25, fiind un document „ascuns” în 2013, împreună cu alte 43 scrieri ale mele, de paza segmentului românesc al internetului, ca să nu fie parcurs la http://www.scribd.com/doc/187765196/Isabela-Vasiliu-Scraba-Emil-Cioran-prophete-de-la-vraie-saintete .

Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran, un mistic în lumea filozofiei, referat pentru Colocviul internațional Cioran, Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 8-11mai 2014, publicat pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Târgu-Mureș, Anul VI, nr.4/ 64, aprilie 2014, pp. 14-15 și în nr. 5/ 65, iunie 2014, pp. 16-18, URL http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-CioranMistic15.htm .

Isabela Vasiliu-Scraba, Două traduceri trădătoare în cărțile lui Cioran, pe hârtie în rev. „Curtea de la Argeș”; Anul V, Nr. 10/ 47, oct. 2014, p.6, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-CioranTraducere4.htm

Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50, sau http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro19.htm .

Emil Cioran, Razne, București, 2012.

Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, on-line https://fr.scribd.com/doc/153762785/IsabelaVasiliuScrabaNaeDiscipoli .

Isabela Vasiliu-Scraba, ”Tăcerea descriptivă” a lui Nae Ionescu, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 16-31 ianuarie 2014, nr.273/2014, pp. 15-16-17, sau http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-VulcanNae9-mantuirea.htm .

Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prin lăutărismul lui Pleșu. Despre inocularea rușinii de a fi român, în rev. „Acolada”, Satu Mare, 1/2011, p.17, sau http://www.scribd.com/doc/167071165/Isabela-Vasiliu-Scraba-Cioran-prin-l%C4%83ut%C4%83rismul-lui-Ple%C5%9Fu-Despre-inocularea-ru%C5%9Finii-de-a-fi-roman .

Isabela Vasiliu-Scraba, Pasiunile cerești ale lui Cioran, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15 aprilie 2014, nr.278/2014, p.22-23.

Isabela Vasiliu-Scraba, Scrisoare deschisă către dl A. Demars, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIV, 1-15 aprilie 2015, nr.302/2015.

Isabela Vasiliu-Scraba, Aiud: hidra cripto-comunistă contra vetrei monahale de la Râpa Robilor, în rev. „Origini/ Romanian Roots”, nr. 11-12/ 2009, p.24; http://www.scribd.com/doc/189886227/Isabela-Vasiliu-Scraba-Aiud-Hidra-cripto-comunista-contra-vetrei-monahale-de-la-Rapa-Robilor , precum și înregistrarea mea despre sfârșitul filozofului Mircea Vulcănescu, de la Colocviul „Mircea Vulcănescu”, Tecuci, 25 nov. 2012 http://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ .

Fișa Isabelei Vasiliu-Scraba din WIKIPEDIA înainte de a fi vandalizată de birocratul MyComp, URL https://fr.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba .

Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”: TIMP și ETERNITATE (Ed. Paideia, 2000) a lui Virgil Ciomoș, http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-CiomosTimpEternitate5.htm .

Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la Mânăstirea Brâncoveanu; URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/21.

21.Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul Bisericii de la Drăgănescu şi o profeţie a Părintelui Arsenie Boca, URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/ ; sau o variantă anterioară http://www.romanianstudies.org/content/2011/03/miracolul-bisericii-de-la-draganescu-si-o-profetie-a-parintelui-arsenie-boca/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Olga Greceanu şi Părintele Arsenie Boca, URL http://www.clipa.com/print_a4876-Isabela-Vasiliu-Scraba-Olga-Greceanu-si-Parintele-Arsenie-Boca.aspx

23.Isabela Vasiliu-Scraba, Legile Părintelui Arsenie Boca, legile veacului viitor, URL http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVSLegiArsenieBoca7.htm .

Isabela Vasiliu-Scraba, Vedere în duh şi viziune filozofică, sau Părintele Arsenie

Boca şi Nae Ionescu, URL http://www.romanianstudies.org/content/2013/01/parintele-arsenie-boca-si-nae-ionescu-vedere-in-duh-si-viziune-filozofica-de-isabela-vasiliu-scraba/ , precum si http://fr.scribd.com/doc/230417806/IsabelaVasiliuScrabaTraduFilocalia

Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, URL http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46 .

Isabela Vasiliu-Scraba, Misterul totalității la două personaje ale romanului Noaptea de Sânziene : Călugărul Anisie (/Arsenie Boca) și filozoful Petre Biriș (/Mircea Vulcănescu), în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XI, nr. 10 (119) oct. 2017, p.13; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu şi alţi cărturari martiri ai temniţelor, publicat în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (105), febr. 2012;URL http://www2.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=1155

Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa de individualizare a călăilor, sau Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, URLhttp://fr.scribd.com/doc/172501135/IsabelaVScrabaEliadeStrMantuleasa

29.Isabela Vasiliu-Scraba, Paradigma „Arsenie Boca-Părăian” din seria Eliade-Culian’ și Noica-Liicean’, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 10 (83) oct. 2014, URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-boca3paraian/ .

30.Isabela Vasiliu-Scraba, Centenar ZORICA LAȚCU (/Maica Teodosia), în rev. „Acolada”, Satu Mare:, anul XI, nr. 5 (114), mai 2017, p.19; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-zoricateodosia/.

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA, vezi fișa scriitoarei înainte de vandalizarea ei de către birocratul Mycomp care îndepărtează din ro.wikipedia.org informațiile despre studiile ei post-universitare si din titlurile cărților pe care eseista le-a publicat în post-comunism:

http://www.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba .

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/

George Anca

miercuri, 10 ianuarie 2018

EMINESCU ȘI BHAGAVD GITA

Isabela Vasiliu-Scraba: În culisele Filocaliei românești

Un comentariu:

Arhivă blog