MATER DOLOROSA

Pictura de Tiziano Vecellio

MATER  DOLOROSA

         Bogdan Petriceicu Hasdeu -  † Varsanufie  -  D. Draghicesco –  Émile Durkheim -   Ioan-Aurel Pop – Rodica Burdușel – Liana Nicolae – Folclor – George Anca

B

                    

BOGDAN PETRICEICU  HASDEU

Mater Dolorosa

Eşti Dumnezeu, Isuse, şi mântuieşti o lume
Prin moartea-ţi născătoare de noile idei;

Dar mamă e Măria... ce-i pasă unei mume
De lume şi nelume, când piere fiul ei?

Tu mori, Cel-făr'de moarte, căci alte cruci Te cheamă
În alte lumi d-a rândul pe buni a-i mângâia.
Eşti Dumnezeu, Isuse, Măria însă-i mamă:
Piroane, ea le simte; oţet, îl soarbe ea!

Ş-aleargă rătăcită, turnând Fecioara sfântă
Mărgăritari de lacrimi pe calea lui Isus;
Şi plânsul nu-i mai seacă, ci-ţi pare că s-avântă,
S-avântă-naripată spre sferele de sus.

Ţăranul povesteşte — a lui e poezia! —
Că din acele lacrimi albina s-a născut:
Amar i-e acul; mierea-i e dulce ca Măria;
Şi tot prin flori colindă cătând pe cel perdut...

† VARSANUFIE 

Arhiepiscopul Râmnicului

Învierea Domnului și unitatea Bisericii

Scrisoare pastorală la Sărbătoarea Învierii Domnului Preacuviosului cin monahal, preacucernicului cler și preaiubiților credincioși din cuprinsul Arhiepiscopiei Râmnicului, Har, milă și pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh,iar de la noi părintești binecuvântări! Hristos a înviat! „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine" (Ioan XVII, 21-23). Preacuvioși și preacucernici părinți, Iubiți fii și fiice duhovnicești, Întărindu-ne duhovnicește în timpul celor patruzeci de zile ale Postului Mare și apoi în Săptămâna Pătimirilor Domnului, ne-am pregătit cu toții pentru „ziua Domnului", pentru „ziua cea mare a Învierii", ca trăire a pregustării Împărăției celei veșnice a lui Dumnezeu Cel înviat din morți. Fiecare săptămână, fiecare zi, fiecare slujbă dumnezeiască din acest binecuvântat post reprezintă tot atâtea şanse de schimbare a vieții noastre, de transformare a modului de a gândi și de a viețui în lume, spre a învia întru Hristos și cu Hristos. Simțirea deșertăciunii și a scurtimii vieții acesteia trebuie să ne ridice pe fiecare dintre noi la Adevărul Împărăției Sale, să ridice ființa noastră din mormântul păcatului lumii la Învierea noastră întru Hristos Domnul ca Singur Adevăr al lumii, ce ne conduce către veșnicia învierii sufletului nostru: „Să ne curățim simțirile și să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii"[1]. Sfântul Grigorie Palama accentuează în scrierile sale faptul că Învierea Mântuitorului ne-a dăruit nu doar învierea duhovnicească, ci și învierea trupească reală: „Printr-o singură înviere a trupului Său, ne-a dăruit îndoită înviere, nimicind astfel, prin moartea Sa trupească, pe cel ce avea stăpânire peste moartea sufletului și a trupului, pe amândouă izbăvindu-le din robia aceluia"[2]. Potrivit învățăturii Sfinților Părinți ai Bisericii Răsăritene, Învierea Mântuitorului este și consecința deplinei uniri a firii umane cu cea dumnezeiască în Persoana Sa, care nu a putut ține în stricăciune firea umană. Trupul Cel înviat al Mântuitorului este astfel pentru fiecare dintre noi și garanție a învierii noastre, dar și un izvor de viață dumnezeiască: singurul izvor de îndumnezeire a noastră ce ne conduce către Înviere. Despre acest efect al Învierii Domnului vorbesc Părinții Bisericii, iar textul liturgic al slujbei Învierii ne aduce multe lămuriri în această privință: „Veniți să bem băutură nouă, nu din piatră seacă făcută cu minuni, ci din izvorul nestricăciunii, cel izvorât din mormântul lui Hristos, prin care ne întărim"[3]. Unitatea firilor dumnezeiască și omenească în unicul Ipostas veșnic al Cuvântului lui Dumnezeu a facut posibilă Învierea: „că nu era cu putință a fi ținut sub stricăciune Începătorul Vieții, făcutu-s-a începătură celor adormiți Cel întâi Născut din morți, ca să fie Începatorul tuturor în toate"[4].Umanitatea asumată în Persoana lui Hristos nu a putut fi ținută de baierele mormântului, întrucât era strâns unită cu firea dumnezeiască, împărtășindu-și reciproc însușirile. Aidoma, omul îndumnezeit nu poate rămâne rob morții, ci se face împreună părtaș cu Hristos la Învierea Sa: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine: Însuți împreună mă preamărește, Mântuitorule, în Împărăția Ta"[5].Unitatea noastră în Trupul Mântuitorului Hristos dovedește, dar și dăruiește unitatea întru Învierea Sa: „Cel Ce a izbăvit pe tineri din cuptor, făcându-Se om, pătimește ca un muritor; și prin patimă pe cel muritor îl îmbracă în podoaba nestricăciunii, Cel Unul binecuvântat, Dumnezeul părinților noștri, și preaslăvit"[6]. Adevărata comuniune sau unitate a creștinilor se constituie doar în unitatea Trupului Cel înviat al Mântuitorului. Fiecare credincios este chemat personal să se facă părtaș de darurile care izvorăsc din Persoana lui Hristos Cel Înviat, să se întărească din puterea harică ce izvorăște din Trupul Înviat al Domnului. Cu cât e omul mai apropiat de Dumnezeu, cu atât el este mai apropiat de semenii lui; cu cât e mai îndepărtat de El, cu atât stă într-o sciziune tot mai profundă și cu aproapele. Doar Hristos Cel Înviat îi poate ține pe credincioși să rămână neabătuți în „unitatea Duhului întru legătura păcii" (Efeseni IV, 3). Iubiți fii și fiice duhovnicești, Actualizarea unității credincioșilor în Biserică se face prin cultivarea iubirii și, mai ales, prin împărtășirea cu Hristos Euharistic, cu Trupul Cel răstignit, înviat și înălțat la Ceruri al Fiului lui Dumnezeu înomenit: „și pe noi toți care ne împărtășim dintr-o Pâine și dintr-un Potir să ne unești unul cu altul prin împărtășirea Aceluiași Sfânt Duh"[7].Hristos Domnul Se arată după Învierea Sa din morți Sfinților Apostoli aflați întru comuniune, dar, mai mult, îi face pe aceștia să se adune întru unitate: „Şi, în ceasul acela sculându-se, s-au întors la Ierusalim şi au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei ce erau împreună cu ei, care ziceau că a înviat cu adevărat Domnul şi S-a arătat lui Simon" (Luca XXIV, 33-34). Hristos Domnul S-a răstignit pe Sine și a înviat din morți ca să-i adune pe toți întru iubirea infinită a Sa: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan III, 16). Textul liturgic cuprins în Utrenia Învierii întărește cuvântul scripturistic, accentuând unitatea credincioșilor întru Învierea Domnului: „Mântuitorul meu, Jertfa cea vie şi nejertfită, ca un Dumnezeu, pe Tine Însuţi, de voie aducându-Te Tatălui, ai sculat pe Adam cu tot neamul, înviind din mormânt"[8].În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae accentua faptul că „Hristos Se extinde cu Trupul Său jerfit și înviat în noi, ca să ne unească și să ne facă asemenea Lui, umplându-ne de aceeași iubire a Lui față de Dumnezeu Tatăl și de a lui Dumnezeu Tatăl față de El, care este în El. Dar aceasta e Biserica. Și Biserica fiind umplută de acestă iubire, ea înseamnă și unitatea iubitoare între membrii ei"[9]. Toată teologia patristică a Bisericii noastre socotește că Trupul Cel Răstignit și Înviat al lui Hristos este temelia adevărată a unității Bisericii: „Veniți, din rodul cel nou al viței, al dumnezeieștii veselii, în ziua cea vestită a Învierii, Împărăției lui Hristos să ne împărtășim, lăudându-L pe Dânsul ca pe un Dumnezeu, în veci"[10].Sfântul Atanasie cel Mare fundamentează într-una dintre scrierile sale această învățătură a Bisericii, spunând: „Deci Se pune ca temelie după umanitate, ca și noi să putem fi clădiți pe El ca pietre prețioase și să ne facem templu al Duhului ce locuiește întru noi (II Corinteni 16, 16). Și precum El este temelia, iar noi pietre prețioase clădite pe El, așa El este iarăși via, iar noi mlădițele, unite nu după ființa dumnezeirii, căci aceasta este cu neputință, ci după umanitate. Căci mlădițele trebuie să fie asemănătoare viei, așa cum noi suntem asemănători Lui după trup [...]. Căci așa se pune temelie pentru noi, primind ale noastre, pentru ca noi, fiind contrupești și articulându-ne, și legându-ne cu El prin asemănarea trupului «să ajungem la starea bărbatului desăvârșit» (Efeseni 4, 13) și să rămânem nemuritori și nestricăcioși"[11]. În acest sens, Hristos Domnul ne-a lăsat Trupul Său Cel Răstignit și Înviat, ca împărtășindu-ne din El să ne împletim viața noastră cu a lui Dumnezeu, să devenim tot mai vii, tot mai înviați întru El. Împărtășirea rară sau sporadică în viața noastră cu Trupul lui Hristos nu face altceva decât sa altereze comuniunea noastră cu Dumnezeu și chiar să rupă unitatea noastră în Biserică. Prin păcatele noastre, prin îndepărtarea de Sfântul Potir, de fiecare dată rupem această unitate dintre noi și Biserică, slăbind viața noastră duhovnicească, împuținându-ne tot mai mult puterile sufletești, căci numai Trupul Cel Răstignit și Înviat al Domnului este Cel care face să subzistăm duhovnicește. Dacă rămânem în Trupul Euharistic, rămânem în Biserică și astfel, în Împărăția cea veșnică a lui Dumnezeu. Așadar, iubiți fii și fiice duhovnicești, cu părintească dragoste, vă îndemn pe fiecare să vă apropiați cu smerenie de Trupul Cel Înviat al lui Hristos, după ce v-ați pregătit timp de șapte săptămâni prin post, milostenie și rugăciune, primind dezlegare de la duhovnicii voștri prin Sfânta Taină a Spovedaniei. Nu amânați timpul de întâlnire cu Hristos, nu vă îndepărtați de Sfântul Potir! Sfânta Euharistie este „pâinea vieții" (Ioan VI, 48), este acea pâine din care, dacă mănâncă cineva, nu moare (Ioan VI, 51), este hrana care ne face să pregustăm la modul cel mai real Împărăția lui Dumnezeu: „Paştile cele sfinţite astăzi nouă S-au arătat. Paştile cele nouă şi sfinte. Paştile cele de taină. Paştile cele preacinstite. Paştile Hristos-Izbăvitorul; Paştile cele fără prihană, Paştile cele mari, Paştile credincioşilor, Paştile care au deschis nouă uşile raiului, Paştile cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii"[12]. De aceea în toată vremea și în tot ceasul să ne pregătim și să ne arătăm prin viețuirea noastră cu adevărat ca trăitori în unitatea Bisericii, adică în Trupul Cel Înviat al Domnului! Să apărăm cu tărie dreapta credință, să arătăm prin dreapta lucrare că suntem modele vii pentru copiii noștri. Să fim cu adevărat stâlpii de apărare a Bisericii, pentru că Hristos cere de la voi lucrul acesta. Să nu fugim din fața chemării pe care Dumnezeu ne-o face, căci agonisim osândă sufletelor noastre! Să ne întoarcem mai mult cu fața către Dumnezeu și să ne plecăm mai mult genunchii noștri la rugăciune pentru neamul nostru și pentru patria noastră, în aceste zile de sărbătoare, amintindu-ne că strămoșii noștri s-au jertfit spre a realiza Unirea cea Mare de acum un secol. Suntem datori să păstrăm această unitate de credință și de neam care a fost obținută prin mari jertfe și să ne rugăm pururea lui Dumnezeu pentru unitatea în dreapta credință și dreapta făptuire. Iubiți părinți și dreptslăvitori creştini, vă reamintim, ca în fiecare an, că în ziua de 22 aprilie, în Duminica a treia după Paști, a Mironosițelor, prăznuim Aducerea în Oltenia a moaștelor Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, Arhiepiscopul Râmnicului, sărbătoare ce are o însemnătate deosebită pentru această eparhie, întrucât acest sfânt ierarh este cel care a rectitorit și a întărit, ca nimeni altul, viața duhovnicească din acest ținut binecuvântat de Dumnezeu. Vă așteptăm la Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ierarh Nicolae" în această zi, spre a ne ruga împreună Bunului Dumnezeu, ca pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, să ne întărească pe fiecare dintre noi în viețuirea duhovnicească și să primim binecuvântare de la Dumnezeu, noi și familiile noastre. Ne rugăm ca la acest slăvit praznic al Bisericii noastre, pe care Dumnezeu l-a făcut ca să ne veselim și să ne bucurăm întru el, ca Hristos Domnul Cel Înviat din morți să răsădească în sufletele, inimile și casele tuturor Lumina cea veșnică a Învierii Sale, care să vă binecuvinteze cu pace și sănătate, revărsând harul Său cel bogat asupra noastră, spre împreuna bucurie și lucrare în unitatea Bisericii Sale! Hristos a înviat! Al vostru al tuturor, de tot binele voitor şi către Hristos Domnul, Cel Înviat din morți, rugător, † Varsanufie Arhiepiscopul Râmnicului -------------------------------------------------- [1] Cântarea I din Canonul Învierii, în Penticostar, Ed. IBMBOR, București, 1999, p. 16. [2] Sfântul Grigorie Palama, Omilii, vol. I, XVI, 27, traducere de Constantin Daniel, Ed. Anastasia, București, 2012, p. 198 [3] Cântarea a III-a din Canonul Învierii, în Penticostar, p. 16. [4] Anaforaua Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare, în Liturghier, Ed. IBMBOR, București, 2014, p. 251. [5] Cântarea a III-a din Canonul Învierii, în Penticostar, p. 16. [6] Cântarea a VII-a din Canonul Învierii, în Penticostar, p. 21. [7] Anaforaua Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare, în Liturghier, p. 255. [8] Cântarea a V-a din Canonul Învierii, în Penticostar, p. 18. [9] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică, vol. II, Ed. IBMBOR, București, 2003, pp. 263-264. [10] Cântarea a VIII-a din Canonul Învierii, în Penticostar, p. 21. [11] Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvântul al doilea împotriva arienilor, LXXIV, în Scrieri. Partea întâi, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în col. PSB, vol. 15, Ed. IBMBOR, București, 1987, pp. 314-315. [12] Stihirile Învierii, în Penticostar, p. 23.

FOLCLOR

Colo sus în vremea ceia

Colo sus în vremea ceia [bis]
În frumoasa Galileea,
O fecioară vieţuia
Ce Maria se numea.

Nazaret era oraşul
Unde ea-şi avea sălaşul.
Într-o zi Maria sta
Singură şi se ruga

Îngerul Gavril intrase
La Sfânta fecioara-n casă
Şi din zbor cum se opriră
"Bucură-te" îi grăiră.

Şi deodată ce văzură:
Casa toată-i se umplură
De-o lumină lucitoare
Ca lumina de la soare

RODICA  BURDUȘEL

Praznicul Slăvitei Învieri

sa ni se faca poarta de intrare in Imparatia lui Dumnezeu!

 Pe cruce eu te-am rastignit,

Si te-am scuipat,

Si te-am lovit.

Si am jurat ca nu te stiu,

Si pe Baraba l-am vrut viu.

Dar tu pe toate le-ai rabdat,

Si de pe cruce-ai inviat.

Ca viata vesnica sa am

Prin jertfa Ta.

LIANA NICOLAE

Captivă

Mă simt captivă într-o lume perfectă, cum ar fi într-o legendară noapte

Primordaială, în care planetele se rotesc pe orbite neprevăzute, lucioase

Unii trec prin viaţă pierzându-şi puritatea, unii simt nevoia unei îndoieli

Permanente şi a certitudinii integrale, a dobândirii întregului uzat de timp

Credem în utilitatea propriului sacrificiu, nu devenim mizantropi, credem

Că lumea va avea de câştigat în urma unui martiriu iar dincolo de este viaţa

Viaţa adevărată şi pură, îndreptându-se spre scăpărătoarea lumină a lunii

Strigându-şi speranţele ca dorul de ducă alergând până la capătul pământului

Trăiesc un adevărat şi copleşitor conflict între senzaţionalism şi intelect

Nu sunt părtaşă la durerea universală, am o poartă în fiecare fibră şi în fiinţă

Ca un mandat al suferinţei lumii, mereu dorul de ducă mă-ndeamnă să alerg

Până la capătul pământului, aşa descopăr că suntem înrudiţi spiritual, carnal

Cu toată lumea dar rămânem întemniţaţi în propriul eu, într-o izolare tragică

Într-un monolog interior, în naufragii ale conştiinţelor, ale faptelor repetate

În romanul nopţii răscolite de coşmaruri, halucinante efecte, cauze şi ţesături

Iubirea de sine începe cu o poveste mare de dragoste care va ţine toată viaţa

Unii trăiesc, se mişcă şi vorbesc firesc, nu sunt oameni autentici, reali

În universul lor sufletesc, un mic labirint întunecat de neguri, în metafore

O carte a răzbunării împotriva dogmelor, a atârnării spiritelor de adevăr

Într-un imn de speranţă, umbra ne merge spre apus, deci mereu ne precede

Niciun detaliu nu este lipsit de semnificaţie, eroul central acum este timpul

În această lume prodigioasă în care absolut totul se naşte şi apoi dispare

Trecere în nefiinţă pentru a se naşte din nou, în realitatea noastră ultimă

Unele lupte nu încetează decât în ceasul răsăritului, când oprim povestea

D. DRAGHICESCO

Înflorirea divinului în uman. - Credința, care este forma adecvată a savoir-ului în științele sociale și morale, este manifestarea concretă a aspirațiilor infinite ale sufletului uman, care, așa cum am spus și am repetat deseori, sunt manifestarea în om a acestei virtualități a lui Dumnezeu inerent naturii umane.

Strict vorbind, dorințele profunde și esențiale, aspirațiile indezrădăcinabile ale oricărui suflet uman sunt în ele germenul însuși al divinității; aceasta este sămânța care trebuie să germineze, să creadă și să explice, cu mijlocul evoluției creatoare a umanității – în trecut, dar infinit mai mult în viitor – pentru a realiza din plin divinitatea. Pentru aceasta se găsesc în sufletul uman și nu se găsesc în nici o altă formă vivantă (73 bis). Aici este de

(73) „Astfel, viziunile şi aspiraţiile către Dumnezeu ale celor care nu se caută pe ei înşişi, ci caută binele umanităţii nu sunt doar profeţii dar începutul însuşi al realizării profeţiilor. Se poate explica astfel că evreii au fost cea mai mare naţiune profetică a lumii. Refuzul lor energic de a crede că ruina lor este un fapt definitiv, irepresibila lor speranţă de regenerare a omului şi încrederea lor încăpăţânată în justiţia divină, îi fac mult mai mareţi în înfrângerea lor decât alte popoare în triumful lor, şi le dau mijlocul de a face din decadenţa lor şi din destrucţia puterii lor politice baza unei mai înalte vieţi spirituale.” (CAIRD, Fondamental Idea of the Christianism, op cit., pp 80-81.)

(73 bis) ”Astfel, schimbarea esenţială pe care creştinismul a introdus-o în maniera de a gândi este că viaţa divină încetează de a fi trimisă într-un viitor oarecare, care să fie pe pământ sau în cer, sau dincolo de mormânt. Ea este realmente o viaţă viitoare, dar în sensul în care o sămânţă are un viitor în planta care eclozează din ea, dar principiul acestui viitor fiind deja prezent în ea.” (CAIRD, pp.100+101).

asemenea rațiunea pentru care evoluția creatoare, care a încetat în toată întinderea regnului vieții, se continuă cu omul social. Sub înțepătura dorințelor sale, omul gândește, face eforturi, ca și cum el ar acționa pentru a realiza fericirea sa, destinul său, dar în fapt pentru realiza divinitatea pe care o conține în germene, și fericirea sa va consta în a o realiza prin identificarea sa progresivă cu ea. Divinitatea nu este deci doar rațiunea de a fi, scopul progresului nostru, ea este de asemenea cauza, sau mai degrabă garanția. Ea dă un sens vieții noastre, existenței noastre, eforturilor noastre. Fără ea, progresul nostru este fără rațiune și eforturile noastre cad în neant.

Efectiv, Dumnezeu se dezvoltă în umanitate în măsura în care se augmentează, cu societățile umane, cooperarea între oameni. simpatia și caritatea, traducându-se printr-o solidaritate din ce în ce mai vastă. În aceeași măsură, vor augmenta știința și prin aceeași libertate și putere a omului și, prin urmare de asemenea, bunătatea sa, perfecțiunea sa morală. Totul se va face ca printr-un recul progresiv și neîncetat al limitelor actuale ale facultăților noastre, printr-o suprimare progresivă și neîncetată a obstacolelor pe care le întâlnesc aspirațiile noastre și eforturile noastre către perfecțiune.

Pentru a predetermina în avans etapele temporale ale evoluției umane, nu se poate decât a descompune integrala acestei evoluții – simbolizată în perfecțiunea lui Dumnezeu – în momentele sale succesive; descindere apoi seria acestor momente pentru a întâlni pe drumul său omul în ascensiunea sa spre Dumnezeu. Fiecare generație este un moment infinitezimal al integralei divine și viziunea evoluției umane prin ideea de Dumnezeu devine clară, strălucitoare de lumină și de certitudine. Astfel, în religie și particularmente în religia creștină, se găsește știința integrală a omului și a societăților.

Ideea de Dumnezeu și timpul. - Fără îndoială, credincioșii gândesc că Dumnezeu este totdeauna prezent, fiind etern, în timp ce noi îl concepem ca pe o realitate ce va veni.

(74) „Cine ştie, se întreba Renan, dacă, stăpân al secretului vieţii, un biolog omniscient n-ar modifica condiţiile, dacă într-o zi speciile actuale n-ar trece drept resturile unei lumi îmbătrânite? Cine ştie într-un cuvânt dacă ştiinţa infinită nu dă puterea infinită? Dacă spiritul nu va lua în guvernare lumea?”

„Dumnezeu aunci va fi complet, dacă se face din cuvântul Dumnezeu sinonimul totalei existenţe. În acest sens, Dumnezeu va fi mai degrabă ce nu este; el este in fieri, el este pe cale de a se face.” (RENAN: Dieu et la Nature, par P. SÉAILLES, Revue de Métaphysique et de Morale, 1894, p. 397).

prezent și viitor, după, în timpul și înainte nu există în raport cu etrenitatea; acestea sunt perspective subiective, relative la durata noastră efemeră, care numai le justifică.Dacă Dumnezeu există pentru mine în viitor, aceasta va fi suficient pentru a justifica existența sa eternă.

Religia ne arată destinul nostru și noi nu-l putem observa decât prin dorințele noastre cele mai nobile și intense și aspirațiile noastre cele mai înalte. Pentru timpurile viitoare religiile sunt ceea ce sunt ochelarii pentru spații; și dorințele și aspirațiile esențiale ale sufletului uman sunt geamurile îngroșându-se ale acestei specii de ochelari. Dacă noi dilatăm și amplificăm infinit eul nostru, facultățile noastre, voința noastră, avem ideea de Dumnezeu așa cum o concepe religia mai mult sau mai puțin conștient. Dar ceea ce facem noi astfel ipotetic, timpul se însărcinează să realizeze, dacă oamenii vor să-i împrumute constant eforturile lor.

În fond, religia este speranța și dorința de a se conserva prin timp și în curs de realizare în fapte. Dorința și speranța care îl traduc sunt deci pentru om mijlocul de a lupta contra timpului. Acesta nu este, în scurt, decât sentimentul obstacolelor asupra cărora umanitatea trebuie să triumfe pe drumul evoluției sale.

Eliminați timpul, cum cer relativiștii, logic diferența între adevăratul credincios și Dumnezeu se eclipsează; la fel cum, dacă eliminați timpul dintre Napoleon, simplu embrion, și Napoleon la Austerlitz, primul se identifică miraculos cu ultimul. Există poate între omul civilizat și divinitate o diferență analogă celei care separă pe Napoleon embrion de Napoleon stăpân al Europei și al lumii.

Pentru cel ce este în sincopă, timul nu contează. Pentru eul nostru inconștient, subliminal, nu mai mult. Și visele, care nu sunt decât sondaje în inconștient, sunt cea mai flagrantă contradicție a ideii obișnuite de timp; căci, în vis, după se confundă cu înainte, trecutul cu prezentul, și prezentul cu viitorul.

Dar, în fond, ce este timpul ce vine, dacă nu ceva de aceeași natură ca timpul trecut? Timpul meu pentru mine este conținut în cel al umanității, căreia eu aparțin, și care mă conține. Timpul umanității este conținut în cel al terrei. Eu sunt o infinitesimală de timp al umanității și al celui al pământului și această calitate îmi dă dreptul de a cunoaște viitorul. Eu sunt o infinitesimală a lui Dumnezeu, care este integrala generațiilor umanității progresive, și de aceea eu pot avea o cunoaștere a lui Dumnezeu, la fel de certă dacă nu mai certă a ceea ce au fost, la originea lor, terra și sistemul solar.

Noi putem spune că previziunea viitorului este posibilă, așa cum este posibil ca amintirea unei părți dintr-o frază muzicală se completează prin restul aceasteia. Destinul omului este ca o melodie: primele note conțin în putere seria acordurilor ulterioare; ele le cheamă pe acestea, le atrag fatalmente. Dacă ideea de Dumnezeu este, a fost și va fi o obsesie a sufletului uman, este pentru că în ea se exprimă partea încă nerealizată a destinului uman, complementară părții deja realizate, pentru că ea o completează.

Când conceptul ideii de Dumnezeu, a cărei realitate mă depășește infinit, este ca și cum eu m-aș concentra instantaneu în mii de secole. În Dumnezeu, eu văd în fapt, ca într-un fulger, tot procesul prin care oul terestru explică pe Dumnezeu în trecut și îl dezvoltă în mii de secole ce-or să vină. Nu este un act mai dificil decât cel de care este capabil ochiul meu atunci când el observă, de exemplu, culoarea roșie, condensând într-o sutime de secundă 400 trilioane ondulații ale etherului. S-a calculat că, pentru a verifica această cifră, ne-ar trebui un minimum de timp, care este ceva cum 240 secole. Aceasta ne-ar părea incredibil. Cum cel ce crede că roșu se descompune în 400 trilioane se poate încă îndoi de Dumnezeu? Experimental, veritatea uneia din aceste credințe nu este mai puțin inverificabilă decât cea a celeilalte. Aceasta este dificil pentru noi, ființe de-o clipită. Totuși, noi avem bine ideea de Dumnezeu. Am avea-o dacă n-ar avea nimic real în ea? Verificarea ideii de Dumnezeu este deci o simplă chestiune de timp și care nu se pune pentru noi pentru că noi suntem ființe de-o clipită. Evorba de a condensa eternitatea într-un minut; este ceea ce facem noi în ideea de Dumnezeu.

(D. Draghicesco, Vérité et révélation, Paris, Félix Alcan, 1934, pp. 446-450)

Traducere de George Anca

Anonim

Mioriţa matematică

Pe-un picior de PLAN
EUCLIDIAN
Iata vin in cale
TRANSLATAND la vale,
Trei MULTIMI de PUNCTE
Toate trei DISJUNCTE
De FUNCTII pazite
Toate diferite.
Ele sunt tot trei :
Una-i INJECTIVA,
Alta-i BIJECTIVA,
Si-alta-i SURJECTIVA.
Iar cea INJECTIVA
Si cea SURJECTIVA,
Mari se vorbira
Si se sfatuira
Sa ramana treze
Pana-o sa-nsereze
Si s-o ANULEZE
Pe cea BIJECTIVA,
C-are PRIMITIVA
Si ASIMPTOTE multe
Cate si mai cate,
Ca e INVERSABILA
Si chiar DERIVABILA.
Dar intr-o MULTIME
Asta s-a aflat
Si s-au indignat
C-ale lor cuvinte
Intrec orice LIMITE.
Dar de la f(0)-ncoace
Unui PUNCT nu-i place
Sa mai stea-n MULTIME
Si de treaba a se tine.
BIJECTIVA se-n! treba :
− PUNCTUL asta ce-o avea?
Si se duse
Si ii spuse :
− Draga PUNCTULETUL meu
Ce rau,oare ,iti fac eu,
Sau nu-ti place poate
C-ai COORDONATE
NATURALE toate?
Vrei sa stai mai jos
Crezi ca-i mai frumos ?
Nu vrei un` te-am pus
Vrei cumva mai sus?
− Draga BIJECTIVA
Eu chiar dimpotriva,
Ma simt foarte bine
Dar e rau de tine!
Cand o sa-nsereze,
Vor sa te-ANULEZE
Functia INJECTIVA
Si cea SURJECTIVA.
− Daca s-o-ntampla
De m-or ANULA
Sa ma-ngropi in zori
In CAMP DE VECTORI
Intr-o VECINATATE
Pe-aici pe-aproape
Sau chiar in MULTIME
Sa fiti tot cu mine.
Iar la cap sa-mi pui
CALCUL INTEGRAL
Ori un MANUAL
Sau poate-un TRATAT
Cat mai inspirat
Si de l-or citi
Isi vor aminti
Cei ce au uitat
Ca am existat Si voi fi propusa
In SUBIECTE inclusa
Pentru OLIMPIADA
Sau BALCANIADA.
Si-n loc de ANULAT
Sa le spui curat
C-am INTERSECTAT
Mindrele ELIPSE
Ca am PUNCTE FIXE
RADACINI REALE
Si IMAGINARE
Si ca am DARBOUX.
Dar mai afla tu
Ca de-oi intalni
O SFERA batrana
Cu un CERC de lana
Prin SPATIU alergand
Si la toti zicand :
− Cine mi-a vazut
Sau mi-a cunoscut
O FUNCTIE - AFINA
Cu o PANTA lina
Bine DEFINITA
Si NEMARGINITA ?
Sa te-nduri de ea
Si sa-i spui asa :
C-am INTERSECTAT
Mandrele ELIPSE
Ca am PUNCTE FIXE
Radacini COMPLEXE
Si ca am DARBOUX.
Dar nu-i spune tu
De cele REALE
Ca de-i povesti
Mult ai s-o mahnesti
Si va sti de-ndat
Ca m-au ANULAT.
Si inca te mai rog
Ca-ntre colegi buni
Tot ce am avut
Tu sa le aduni
Sa le scoti din SPATIUL
Cu trei DIMENSIUNI,
Iar tu dragul meu
Sa te INTEGREZI
Sa te ANEXEZI
La alta MULTIME
Ca-i greu fara mine
Dar iti va fi bine
Si vei rezista, cat va EXISTA
MATEMATICA !

 Nocturnus 

 Pe a zării pânză alba trasă-n orizont cortină,

Îşi întind umbrele munţii, ca ţesute în lumină,

Zugrăvind de-argint perdele, după care lumi palpită,

Legănate ca o flotă pe o mare infinită!

Când din bolţile astrale candele cereşti atârnă,

După deal şi-ardică luna jumătatea ei cea cârnă,

Cu argint poleind zarea, coame uriaşi desplete,

Pe la margini stâlpi de neguri mişc unduitoare pete.

Noaptea-i clară, lumea doarme prinsă-n vise ne-nţelese,

Unora li s-arat-armii, l-alţii tronuri, l-alţi mirese,

Numai eu vorbeam aiurea sufocat de dulce chin,

Inhămat la lanţul ritmic unui vers alexandrin.

Cercam valul şi-a lui urmă străvezie ca mărgeanul,

Ce pe Criş aleargă veşnic, cât e ziua, cât e anul,

Şi gândeam de-a fost acela socotit un om integru,

Ce îi dete dulcei ape numele de Crişul Negru.

Mai la şes văzu-i Crişanul tot zorind pe-o moină sură,

Iar Crişanca-n raza lunii îi tot da câte o gură,

Aşa-i rostul şi îndemnul toamna când în livezi coapte,

Ardeleanul leagă ziua harnică de miez de noapte.

La o stână baciul molcom căta mieii noi fătaţi,

Să-i aşeze-n siguranţă şi să fie alăptaţi,

In odaie filosoful dormitând pe perna moale,

Croia astei lumi bizare, haine noi din vorbe goale.

El cu gândul calcă lumea ca şi pielea tăbăcarul,

Albind tot, cum de făină la o moară e morarul,

Doar poetu-i fire largă, capu-n nori, gândirea-n vale,

Bate-n piuă versuri mândre aste vise nocturnale.

O privighetoare lasă lin a cerului cântare,

Deschizând a ei guriţă, ea prin ramuri vessel sare,

Căci e cântecul iubire, răcorind suflete-amare,

Iar ecoul mi-l adduce legănat din zare-n zare.

Doar când dimineaţa zorii desfac ziua cea senină,

În simţiri pătrunzând iarăşi acea rază de lumină,

Ce aievea e în Ceruri şi aievea pe Pământ,

Simţi cum Duhul ne aduce gândul Domnului cel Sfânt!

Nocturnus

On the white linenlike horizon drawn as curtain, 
The mountains spread their shadows as if woven in the light,
Painting silvery curtains, beyond which world palpitate,
Cradled as a fleet on a  infinite sea!

When from the heavenly vaults astral lamps hang,
After the hill the moon rises its snub half, 
With silver  polishing the horizon, huge manes dishevels,
On the edges poles of darnesses move undulating spots. 

The night is clear, the world is sleeping got in dreams  misunderstood,
Some see armies, others thrones, others  brides,
Only I spoke nonsense suffocated  by sweet  torment,
Harnessed into a rhythmic chain of an Alexandrine verse.

I search of tide and its trace clear as rubies,
What on Cris run forever, all day, as long it is the year,
And I thought if that  was a man of integrity,
Who gave to the sweet river the name of Black Cris. 

 
Further lowland  I saw Crisan man harrying on a gray thaw,
And Crişan woman in moon ray gave ever him  one mouth,
That's the point and urge in autumn when in the ripen orchards
The Transylvanian links  hardworking day with midnight.
 
At a fold the gently shepherd looked for new farrowed lambs, 
To sit them safely and be suckled, 
In room the philosopher dozing on the pillow soft
Cut to this bizarre world new clothing from empty words.
 
He walks the world with thought like the tanner walks the skin, 
Whiting all, as of flour in a mill is thr miller, 
Only the poet is large nature, head in clouds, thinking in the valley,
 Beat in mill  proud verses  these nocturnal dreams.

A nightingale leaves smoothlythe singing of  sky,
Opening her little mouth, she jumps joyfully through branches,
For the  song is love, cooling  bitter souls,
And the echo brings it to me  swinging from horizon to horizon.

Only when  in the morning the dawn  unfolds the clear day,
In the feelings penetrating again that ray of light,  
Which real is in heaven and real on earth,
One feels how the Holy Spirit brings to us the thought of the Lord!

                                                Translation from Romanian by Horace Gange

Acad. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române

Academia Română

Duminică, 08 Aprilie 2018 12:26

În Adunarea Generală din 5 aprilie 2018 Academia Română și-a ales președintele.Acesta este acad. Ioan-Aurel Pop, care a obținut 86 de voturi. Pe locul al doilea s-a situat acad. Victor Voicu, cu 56 de voturi. Mandatul de președinte al Academiei Române are o durată de patru ani, iar un membru titular poate deține această funcție de două ori. Președintele își va prelua prerogativele după 15 zile de la data alegerilor.Vineri, 20 aprilie 2018, vor avea loc alegerile pentru celelalte funcții din Biroul de Prezidiu: patru vicepreședinți și un secretar general. Acad. Ioan-Aurel Pop (63 de ani) istoric S-a născut în satul Sântioana, județul Cluj, a absolvit Liceul „Andrei Șaguna" din Brașov și a urmat cursurile Facultății de Istorie și Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca, pe care le-a încheiat ca șef de promoție. În 1989 și-a susținut teza de doctorat intitulată „Adunările cneziale din Transilvania în secolele al XIV-XVI-lea". A desfășurat o bogată activitate didactică: asistent, lector, conferențiar; din 1996, este profesor la Departamentul de istorie medievală, premodernă și istoria artei a Universității „Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca, iar din 2012 este rector al acestei universități. Profesor invitat la Universitatea din Pittsburgh, S.U.A. (1991-1992), I.N.A.L.C.O. din Paris (1998), Universitatea din Trento (2001) și Universitatea Ca' Foscari din Veneția (2003-2008). În perioada 1994-1995 a fost directorul Centrului Cultural Român din New York, iar între 2003 și 2007 directorul Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția. În data de 29 noiembrie 2001, Academia Română l-a ales membru corespondent, iar la 30 martie 2010 membru titular în cadrul Secției de științe istorice și arheologie. Trei ani mai târziu a rostit Discursul de recepție „Semnificația istorică a unor nume: român și România". - 1990 - membru al Comisiei de istorie a relațiilor internaționale din cadrul Comitetului Internațional de Științe Istorice - Milano; - 1999 - membru corespondent al Academiei de Științe, Litere și Arte - Paris; - 2005 - membru al Institutului pentru Întâlniri Internaționale din Gorizia; - 2005 - membru al „Ateneo Veneto"; - 2005 - membru în Comitetul științific al Institutului pentru cercetări de istorie socială şi religioasă din Vicenza, Italia; - 2006 - membru al Academiei Europene de Științe și Artă - Salzburg; - 2013 - membru al International and Adult Continuing Education (I.A.C.E.) Hall of Fame; - 2013 - membru în Colegiul Centrului European pentru Studii în Probleme Etnice al Academiei Române; - 2015 - membru de Onoare al Academiei de Științe a Moldovei; - 2015 - membru titular al Accademia Nazionale Virgiliana din Mantova. Membru în numeroase colegii și consilii de redacție: - 1994 - director al Revistei „Transylvanian Review" a Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române (cotată Thomson Reuters - ISI); - membru în colectivul de redacție al revistei „Promemoria", revista institutului de istorie socială; - președinte al colectivului de redacție al revistei „Articles. Creative Research and Art", Haifa, Israel; - membru în colegiul editorial al Revistei de Politica Științei și Scientometrie; - Membru în Consiliul științific al „Magazin istoric"; - membru în colegiul de redacție al revistei „Memoriile Secției de Științe Istorice și Arheologie"; - membru în colegiul de redacție al revistei „Academica" a Academiei Române; - membru în colegiul de redacție al revistei „Zagreb"; - membru al Comitetului Științific de Onoare al Colecției „Corpus membranarum Capuanarum", publicată de Edizioni Scientifiche Italiane şi Edizioni Palladio; - membru în comitetul de onoare permanent al Anuarului Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția; - membru în consiliul științific al Anuarului Arhivelor Mureșene; - membru în colegiul de redacție al revistei „Akademos". Autor a peste 50 de cărți, ediții de izvoare istorice, tratate și manuale universitare, volume îngrijite și a peste 300 de studii, articole, recenzii, dări de seamă, cronici în volume separate, reviste de specialitate și publicații de cultură. Din mulțimea volumelor de autor amintim: - Instituții medievale românești: - Adunările cneziale și nobiliare (boierești) din Transilvania în secolele XIV-XVI, 1991); - Românii și maghiarii în secolele IX–XIV: Geneza statului medieval în Transilvania, ed. I, 1996, ed. II, 2003; - Istoria Transilvaniei medievale: De la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul, 1997; - Geneza medievală a națiunilor moderne (secolele XIII-XVI),1998; - Națiunea română medievală: Solidarități etnice românești în secolele XIII-XVI, 1998); - Românii și România: O scurtă istorie (tradusă în limbile : engleză, italiană, germană și spaniolă),1998; - Istoria, adevărul și miturile, 2002; - Contribuții la istoria culturii românești, 2003; - Istoria românilor, 2010); - Biserică, societate și cultură în Transilvania secolului al XVI-lea. Între acceptare și excludere, 2012; - „De manibus Vallacorum scismaticorum..." Romanians and Power in the Mediaeval Kingdom of Hungary (The Thirteenth and Fourteenth Centuries, 2013; - Cultural Diffusion and Religious Reformation in Sixteenth-Century Transylvania. How the Jesuits Dealt with the Orthodox and Catholic Ideas, 2014. Coautor la sintezele: - A History of Romania (1995, 1996, 1997); - Istoria României: Transilvania, vol. I, 1997; - unul dintre coordonatorii lucrărilor: O istorie a românilor (1998, apărută în mai multe limbi); - Istoria Transilvaniei (3 vol., 2003-2008; tradusă în limba engleză); - Istoria României: Compendiu (tradusă în limba engleză), 2004, 2007; Vorbitor de franceză, engleză, italiană, germană și maghiară. Distincţii : - 1991 - Premiul „George Barițiu" al Academiei Române; - 2011 - Premiul de excelență al Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi" pentru Românii de Pretutindeni; - 2011 - Premiul Media de Excelență, din partea ziarului „Gazeta de Cluj"; - 2010 - Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler din partea Președintelui Românei; - 2010Ordinul de Onoare din partea Președintelui Republicii Moldova; - 2014 - Medalia „Crucea Transilvană" din partea Mitropoliei Clujului, Maramureșului și Sălajului; - 2014 - Comandor al Ordinului Militar de România; - 2015 - Ordinul Național „Steaua României" în grad de Cavaler; - 2015 - Medalia „Crucea Şaguniană pentru laici" din partea Mitropoliei Ardealului; - 2015 - Diploma „Meritul Academic" din partea Academiei Române; - 2016 - Medalia „Crucea Nordului pentru mireni" din partea Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord; - 2016 - Ordinul „Palmes Academiques" în grad de Cavaler din partea Republicii Franceze; - 2016 - Ordinul „Steaua Italiei", în grad de Comandor din partea Republicii Italiene. Biroul de presă al Academiei Române - 5 aprilie 2018[1] --------------------------------------------- [1] http://www.acad.ro/mediaAR/com2018/c0405-AlegerePresedinte.htm

George Anca

GHEPARD  KERAL

purva – scherzo – uttara

A plouat azi-noapte-al verii

de crăciun bananierii

de-am iubirile constrâns

și cu dodii și cu plâns

ochiul lung de vânătaie

întreită Himalaie

ca truverul ca un pers

neotericul pervers

ca un han și-un crâng de bamb

ca trofeul rupt de iamb

ca un silf cu sifilis

de cazonă și vascris

ca iertarea și madona

ciorăpindu-mi-o corona

ca un mort de dinadins

de molitva nunții nins

ca un taur prea de aur

într-un tropot de centaur

ca al sudului Ganeș

cu un dinte neuncheș

zis-am toată ziulica

și nu-mi auziși cantica

P-ormă lunch pe după ceai

la amicii ce-i mai ai

Prin fereastră ce kerală

amintire mi-e mandală

c-am fost rob anaerob

alor sale urme zob

mușuroiul spart furnici

mă adună în matrici

calendar de două dune

înverzite-n rugăciune

Vezi nimicul dansator

cu amicul cer pe nor

peste lepra galeș laur

fum de fată prin coclaur

Febra prințului încalt

lins-a copiei bazalt

cum n-o ninge limba-n viciuri

descrustate de arniciuri

umbra sânului total

alt obraz profil își val

mai de lapte-n vaci nesupt

împietrit pe dedesupt

N-am văzut femeie ieri

de iertate mângâieri

n-am primit ghepard keral

dintr-un ochi cu plâns aval

n-am călcat pe pași tibeți

la fata cu mulți băieți

ca pe tine să te prind

cu un revolver în bind

muzica de prinde pește

la matale între dește

Pietre șetre și cumetre

doar pustii de stană pietre

caută stana stacana

mogâldind absenței rana

sus pe cracă o maimoacă

ea păduchii-i desfereacă

el o-nfige de trei ori

țipă ea cub de fiori

ceafa ghearele i-o strâng

perii sfârâie prin crâng

iar o-nfige scarpin' spete

încă și mai pe-ndelete

ăla freacă țipăroi

cum se uită la ăi doi

tremură a cincea scenă

și își soarbe ceai semenă

cam ca la despăducherea

cu puiandrii așijderea

udă cremene de pluș

bolovanul cu albuș

de săriră cuplăraia

în copacul din partea-aia

iar în ea el e puzderii

lumânările-nvierii

boabele dejunului

sub crestele bambului

Puii ling femeia-alaptă

el o perie pe proaptă

roșii țâțe ascuțite

și căscaturi uluite

codru defrișat și cozi

de imperii mai înnozi

Dragă soră roșioară

împletește mai cu gheară

linse copii din Sarnath

țipătul nepurecat

maimele mă-ngăduiră

din respect de a mea liră

ci mata te înclziș

cu cenușile pe Criș

de știai că am să mor

pe piatră masturbator

auzi și la financiar

calm genetic dând cu zar

curva-n vers de bambus rumb

pumn în piept pe rustic bumb

de te-ntineri cu doi fii

cu tată de alifii

de te-naripi adulter

mai la vale de cerber

la parole cu mirenii

înșfăcându-le vedenii

așa că-mi descălecai

păunii cântând încai

prin amurg de roză râie

paranimfa mă mângâie

mi-e genunchiul stâng pe dric

și pe-al dumneaei buric

am motive innere

cu aminte tinere

am din educație

un aspect de grație

când genunchiu-mi înfășor

în buricul auror:

dă-mi genunchele creștin

fildeș ros și ras asin

voi întoarce rarița

virgin cu pizdarița

Altei brazde raza-n dans

în genunchi ținând balans

bine doamnă că murii

și pământul ți-l iubii

Sprie piatra ea desenă

și învie a mea venă

în a floare ruptă-n lung

de tine să mă îndung

Fum memoriei o stână

înlupită pe o rână

în deșerturi pitulate

fata mea mi se arate

ochiul cu ea să mi-l scot

și să-mi dau și peste bot

găzduind și-un glonț în clonț

plictisit de cârlionț

Jur pierdut să mă împușc

la al nopții ăstei dușc

agonia în plaivas

și puțin a mai rămas

cât un botezat în Gange

cât cenușa dintr-o cange

buzunarului marda

de-o băusem cu mâna

cerșetoarei de i-o dam

m-alegeam cu mangalam

Mintea balele-și sughiță

cu nădejede de pojghiță

planeta pe sub ghidon

pedalându-se piton

nu-i pictură în tablou

bou-n câmp și câmpu-n bou

în cavou să mi te strecuri

lanternă cu două becuri

stingi un bec gheișei dai

cecul tău pe ce vedeai

abia mort a învia

cu plămânii ca via

să mă mai apuc de mine

cu lacrimă și mai bine

Truth, Evidence, Verified, Endorsed, Siva worshipped in Ancient China

Civilizations of ancient China and India have a long history of interaction. The links between these two ancient civilizations were numerous and were sustained for thousands of years. The Chinese tell of a tradition in “Schuking” in which it is stated that the ancestors of the Chinese people came to China after crossing the high mountain ranges to the South.
   

The original Chin race of India dwelling in Kashmir, and several parts of South India colonized Shensi, a province of Central China and subsequently subjugated all other petty kingdoms and thus became the emperors of perhaps the one of the largest empires of the world.
The name China and the Chinese were after the Chins of India and hence the scholars are unanimous about the Indian origin of the name of China.
The word/race of Chins as rulers of eastern and northern kingdoms is mentioned in Mahabharata too (composed around 3100 BCE).
Cinas of yellow color, are said to ‘look like a forest of Karnikaras”.
In the Arthashashtra of Chanakya, China is mentioned as well. It is theorized that the name China is based upon the name of the kingdom, Ch’in, which was established by Shih Huang Ti in year 221 BC.
However, the name China comes from an ancient Sanskrit name for “the regions to the East”.
The Chin Indians did not only name a great country but also created the Chinese nation.

Regardless of the origins of the Chinese, the evidence reveals that ancient Chinese culture was Vedic in nature.
The Vedic tradition has undoubtedly been best preserved in India yet the universality of Vedic culture is such that none can claim to be the sole inheritors or originators of the Vedic traditions.
These traditions are part of the basic fabric of nature and the universe and can be accessed by anyone anywhere at any time.

The same ‘eternal’ vedic tradition known as Santana Dharma is at the very core of Chinese civilization.
For example, Imperial Tang dynasty (618–907 AD) used the Hindu/Vedic calendar a long side with the Chinese calendar.
Amongst the Gods, the Lord of Death and the Underworld known in Vedas as Yama is called ‘Yanmo Wang’ within the Chinese tradition.

Emperor Xuanzong of the Tang (ruled 712–56) called upon the Indian monk Vajrabodhi (671–741) to perform ‘Tantric’ rites to avert a drought in the year 726 AD.
In the Fujiyan province, in the Xinmen area of Quanzhou, there are the remains of a Siva Temple.
It still has a Siva lingam over five meters tall.
An ancient stone that still stands today; it has been widely identified as a Siva Linga.
Chinese records reveal that it was cut in half in the year 1011 AD and then rebuilt in the 1400s.
Even as late as 1950, childless mothers would go to it to invoke the blessings of the deity for motherhood.

In Hsuan-wu, Lo-yang district there is a pillar with Sanskrit writings from top to bottom and right to left. Besides Buddhism, Saivism was also popular in Yunan as is manifest from the prevalence of the cult of Mahakala there. This ancient Indian colony in the south of China was a strong link in the Sino-Indian cultural relationship.

Shiva Temple may have already been in existence, which is highly likely, and it is only the Deity of Lord Shiva that was new.
Shiva temple had originally been built in 685 AD during the Tang Dynasty but was rebuilt by the Tamil Hindu community in the city in the late 13th century who dedicated it to Lord Siva.
There is direct evidence of that there were indeed Hindu temples in China as early as the 6th century AD.
A Chinese source states that in 720 AD the Pallava King Narasimhavarman II constructed a temple (in Tamil Nadu, India) on account of the empire of China, and another text cites the existence of three Hindu temples in southern China where ‘Brahmans’ resided during the 8th century.

The temple in Quanzhou is now in ruins, but over 300 carvings are still within the city.
Many are currently on display in the Quanzhou museum, and some have become a part of Buddhist temple—Kaiyuan Temple.Behind its main hall “Mahavira Hall”, there are some columns decorated by some Hinduism carvings. The carvings are dispersed across five primary sites in Quanzhou and the neighboring areas.
They were made in the South Indian style, and share close similarities with 13th-century temples constructed in the Kaveri Delta region in Tamil Nadu.
Nearly all the carvings were carved with greenish-gray granite, which was widely available in the nearby hills and used in the region’s local architecture.
Poorly written/formatted tamil wordings on these carvings prove that those were done by a non-native tamilian in China.

Truth, Evidence, Verified, Endorsed, Siva worshipped in Ancient China

Truth, Evidence, Verified, Endorsed, Siva worshipped in Ancient China

Civilizations of ancient China and India have a long history of interaction. The links between these two ancient civilizations were numerous and were sustained for thousands of years. The Chinese tell of a tradition in “Schuking” in which it is stated that the ancestors of the Chinese people came to China after crossing the high mountain ranges to the South.
   

The original Chin race of India dwelling in Kashmir, and several parts of South India colonized Shensi, a province of Central China and subsequently subjugated all other petty kingdoms and thus became the emperors of perhaps the one of the largest empires of the world.
The name China and the Chinese were after the Chins of India and hence the scholars are unanimous about the Indian origin of the name of China.
The word/race of Chins as rulers of eastern and northern kingdoms is mentioned in Mahabharata too (composed around 3100 BCE).
Cinas of yellow color, are said to ‘look like a forest of Karnikaras”.
In the Arthashashtra of Chanakya, China is mentioned as well. It is theorized that the name China is based upon the name of the kingdom, Ch’in, which was established by Shih Huang Ti in year 221 BC.
However, the name China comes from an ancient Sanskrit name for “the regions to the East”.
The Chin Indians did not only name a great country but also created the Chinese nation.

Regardless of the origins of the Chinese, the evidence reveals that ancient Chinese culture was Vedic in nature.
The Vedic tradition has undoubtedly been best preserved in India yet the universality of Vedic culture is such that none can claim to be the sole inheritors or originators of the Vedic traditions.
These traditions are part of the basic fabric of nature and the universe and can be accessed by anyone anywhere at any time.

The same ‘eternal’ vedic tradition known as Santana Dharma is at the very core of Chinese civilization.
For example, Imperial Tang dynasty (618–907 AD) used the Hindu/Vedic calendar a long side with the Chinese calendar.
Amongst the Gods, the Lord of Death and the Underworld known in Vedas as Yama is called ‘Yanmo Wang’ within the Chinese tradition.

Emperor Xuanzong of the Tang (ruled 712–56) called upon the Indian monk Vajrabodhi (671–741) to perform ‘Tantric’ rites to avert a drought in the year 726 AD.
In the Fujiyan province, in the Xinmen area of Quanzhou, there are the remains of a Siva Temple.
It still has a Siva lingam over five meters tall.
An ancient stone that still stands today; it has been widely identified as a Siva Linga.
Chinese records reveal that it was cut in half in the year 1011 AD and then rebuilt in the 1400s.
Even as late as 1950, childless mothers would go to it to invoke the blessings of the deity for motherhood.

In Hsuan-wu, Lo-yang district there is a pillar with Sanskrit writings from top to bottom and right to left. Besides Buddhism, Saivism was also popular in Yunan as is manifest from the prevalence of the cult of Mahakala there. This ancient Indian colony in the south of China was a strong link in the Sino-Indian cultural relationship.

Shiva Temple may have already been in existence, which is highly likely, and it is only the Deity of Lord Shiva that was new.
Shiva temple had originally been built in 685 AD during the Tang Dynasty but was rebuilt by the Tamil Hindu community in the city in the late 13th century who dedicated it to Lord Siva.
There is direct evidence of that there were indeed Hindu temples in China as early as the 6th century AD.
A Chinese source states that in 720 AD the Pallava King Narasimhavarman II constructed a temple (in Tamil Nadu, India) on account of the empire of China, and another text cites the existence of three Hindu temples in southern China where ‘Brahmans’ resided during the 8th century.

The temple in Quanzhou is now in ruins, but over 300 carvings are still within the city.
Many are currently on display in the Quanzhou museum, and some have become a part of Buddhist temple—Kaiyuan Temple.Behind its main hall “Mahavira Hall”, there are some columns decorated by some Hinduism carvings. The carvings are dispersed across five primary sites in Quanzhou and the neighboring areas.
They were made in the South Indian style, and share close similarities with 13th-century temples constructed in the Kaveri Delta region in Tamil Nadu.
Nearly all the carvings were carved with greenish-gray granite, which was widely available in the nearby hills and used in the region’s local architecture.
Poorly written/formatted tamil wordings on these carvings prove that those were done by a non-native tamilian in China.

ÉMILE  DURKHEIM

LE SUICIDE

ÉTUDE DE SOCIOLOGIE

PAR

Émile DURKHEIM

Professeur de Sociologie à la Faculté des Lettres de l'Université de

Bordeaux

PARIS

FÉLIX ALCAN, ÉDITEUR

1897

PRÉFACE

Depuis quelque temps, la sociologie est à la mode. Le mot, peu connu et

presque décrié il y a une dizaine d'années, est aujourd'hui d'un usage

courant. Les vocations se multiplient et il y a dans le public comme un

préjugé favorable à la nouvelle science. On en attend beaucoup. Il faut

pourtant bien avouer que les résultats obtenus ne sont pas tout à fait

en rapport avec le nombre des travaux publiés ni avec l'intérêt qu'on

met à les suivre. Les progrès d'une science se reconnaissent à ce signe

que les questions dont elle traite ne restent pas stationnaires. On dit

qu'elle avance quand des lois sont découvertes qui, jusque-là, étaient

ignorées, ou, tout au moins, quand des faits nouveaux, sans imposer

encore une solution qui puisse être regardée comme définitive, viennent

modifier la manière dont se posaient les problèmes. Or, il y a

malheureusement une bonne raison pour que la sociologie ne nous donne

pas ce spectacle; c'est que, le plus souvent, elle ne se pose pas de

problèmes déterminés. Elle n'a pas encore dépassé l'ère des

constructions et des synthèses philosophiques. Au lieu de se donner pour

tâche de porter la lumière sur une portion restreinte du champ social,

elle recherche de préférence les brillantes généralités où toutes les

questions sont passées en revue, sans qu'aucune soit expressément

traitée. Cette méthode permet bien de tromper un peu la curiosité du

public en lui donnant, comme on dit, des clartés sur toutes sortes de

sujets; elle ne saurait aboutir à rien d'objectif. Ce n'est pas avec des

examens sommaires et à coup d'intuitions rapides qu'on peut arriver à

découvrir les lois d'une réalité aussi complexe. Surtout, des

généralisations, à la fois aussi vastes et aussi hâtives, ne sont

susceptibles d'aucune sorte de preuve. Tout ce qu'on peut faire, c'est

de citer, à l'occasion, quelques exemples favorables qui illustrent

l'hypothèse proposée; mais une illustration ne constitue pas une

démonstration. D'ailleurs, quand on touche à tant de choses diverses, on

n'est compétent pour aucune et l'on ne peut guère employer que des

renseignements de rencontre, sans qu'on ait même les moyens d'en faire

la critique. Aussi les livres de pure sociologie ne sont-ils guère

utilisables pour quiconque s'est fait une règle de n'aborder que des

questions définies; car la plupart d'entre eux ne rentrent dans aucun

cadre particulier de recherches et, de plus, ils sont trop pauvres en

documents de quelque autorité.

Ceux qui croient à l'avenir de notre science doivent avoir à cœur de

mettre fin à cet état de choses. S'il durait, la sociologie retomberait

vite dans son ancien discrédit et, seuls, les ennemis de la raison

pourraient s'en réjouir. Car ce serait pour l'esprit humain un

déplorable échec si cette partie du réel, la seule qui lui ait jusqu'à

présent résisté, la seule aussi qu'on lui dispute avec passion, venait à

lui échapper, ne fût-ce que pour un temps. L'indécision des résultats

obtenus n'a rien qui doive décourager. C'est une raison pour faire de

nouveaux efforts, non pour abdiquer. Une science, née d'hier, a le droit

d'errer et de tâtonner, pourvu qu'elle prenne conscience de ses erreurs

et de ses tâtonnements de manière à en prévenir le retour. La sociologie

ne doit donc renoncer à aucune de ses ambitions; mais, d'un autre côté,

si elle veut répondre aux espérances qu'on a mises en elle, il faut

qu'elle aspire à devenir autre chose qu'une forme originale de la

littérature philosophique. Que le sociologue, au lieu de se complaire en

méditations métaphysiques à propos des choses sociales, prenne pour

objets de ses recherches des groupes de faits nettement circonscrits,

qui puissent être, en quelque sorte, montrés du doigt, dont on puisse

dire où ils commencent et où ils finissent, et qu'il s'y attache

fermement! Qu'il interroge avec soin les disciplines auxiliaires,

histoire, ethnographie, statistique, sans lesquelles la sociologie ne

peut rien! S'il a quelque chose à craindre, c'est que, malgré tout, ses

informations ne soient jamais en rapport avec la matière qu'il essaie

d'embrasser; car, quelque soin qu'il mette à la délimiter, elle est si

riche et si diverse qu'elle contient comme des réserves inépuisables

d'imprévu. Mais il n'importe. S'il procède ainsi, alors même que ses

inventaires de faits seront incomplets et ses formules trop étroites, il

aura, néanmoins, fait un travail utile que l'avenir continuera. Car des

conceptions qui ont quelque base objective ne tiennent pas étroitement à

la personnalité de leur auteur. Elles ont quelque chose d'impersonnel

qui fait que d'autres peuvent les reprendre et les poursuivre; elles

sont susceptibles de transmission. Une certaine suite est ainsi rendue

possible dans le travail scientifique et cette continuité est la

condition du progrès.

C'est dans cet esprit qu'a été conçu l'ouvrage qu'on va lire. Si, parmi

les différents sujets que nous avons eu l'occasion d'étudier au cours de

notre enseignement, nous avons choisi le suicide pour la présente

publication, c'est que, comme il en est peu de plus facilement

déterminables, il nous a paru être d'un exemple particulièrement

opportun; encore un travail préalable a-t-il été nécessaire pour en bien

marquer les contours. Mais aussi, par compensation, quand on se

concentre ainsi, on arrive à trouver de véritables lois qui prouvent

mieux que n'importe quelle argumentation dialectique la possibilité de

la sociologie. On verra celles que nous espérons avoir démontrées.

Assurément, il a dû nous arriver plus d'une fois de nous tromper, de

dépasser dans nos inductions les faits observés. Mais du moins, chaque

proposition est accompagnée de ses preuves, que nous nous sommes efforcé

de multiplier autant que possible. Surtout, nous nous sommes appliqués à

bien séparer chaque fois tout ce qui est raisonnement et interprétation,

des faits interprétés. Le lecteur est ainsi mis en mesure d'apprécier ce

qu'il y a de fondé dans les explications qui lui sont soumises, sans que

rien trouble son jugement.

Il s'en faut, d'ailleurs, qu'en restreignant ainsi la recherche, on

s'interdise nécessairement les vues d'ensemble et les aperçus généraux.

Tout au contraire, nous pensons être parvenu à établir un certain nombre

de propositions, concernant le mariage, le veuvage, la famille, la

société religieuse, etc., qui, si nous ne nous abusons, en apprennent

plus que les théories ordinaires des moralistes sur la nature de ces

conditions ou de ces institutions. Il se dégagera même de notre étude

quelques indications sur les causes du malaise général dont souffrent

actuellement les sociétés européennes et sur les remèdes qui peuvent

l'atténuer. Car il ne faut pas croire qu'un état général ne puisse être

expliqué qu'à l'aide de généralités. Il peut tenir à des causes

définies, qui ne sauraient être atteintes si on ne prend soin de les

étudier à travers les manifestations, non moins définies, qui les

expriment. Or, le suicide, dans l'état où il est aujourd'hui, se trouve

justement être une des formes par lesquelles se traduit l'affection

collective dont nous souffrons; c'est pourquoi il nous aidera à la

comprendre.

Enfin, on retrouvera dans le cours de cet ouvrage, mais sous une forme

concrète et appliquée, les principaux problèmes de méthodologie que nous

avons posés et examinés plus spécialement ailleurs[1]. Même, parmi ces

questions, il en est une à laquelle ce qui suit apporte une contribution

trop importante pour que nous ne la signalions pas tout de suite à

l'attention du lecteur.

La méthode sociologique, telle que nous la pratiquons, repose tout

entière sur ce principe fondamental que les faits sociaux doivent être

étudiés comme des choses, c'est-à-dire comme des réalités extérieures à

l'individu. Il n'est pas de précepte qui nous ait été plus contesté; il

n'en est pas, cependant, de plus fondamental. Car enfin, pour que la

sociologie soit possible, il faut avant tout qu'elle ait un objet et qui

ne soit qu'à elle. Il faut qu'elle ait à connaître d'une réalité et qui

ne ressortisse pas à d'autres sciences. Mais s'il n'y a rien de réel en

dehors des consciences particulières, elle s'évanouit faute de matière

qui lui soit propre. Le seul objet auquel puisse désormais s'appliquer

l'observation, ce sont les états mentaux de l'individu puisqu'il

n'existe rien d'autre; or c'est affaire à la psychologie d'en traiter.

De ce point de vue, en effet, tout ce qu'il y a de substantiel dans le

mariage, par exemple, ou dans la famille, ou dans la religion, ce sont

les besoins individuels auxquels sont censées répondre ces institutions:

c'est l'amour paternel, l'amour filial, le penchant sexuel, ce qu'on a

appelé l'instinct religieux, etc. Quant aux institutions elles-mêmes,

avec leurs formes historiques, si variées et si complexes, elles

deviennent négligeables et de peu d'intérêt. Expression superficielle et

contingente des propriétés générales de la nature individuelle, elles ne

sont qu'un aspect de cette dernière et ne réclament pas une

investigation spéciale. Sans doute, il peut être curieux, à l'occasion,

de chercher comment ces sentiments éternels de l'humanité se sont

traduits extérieurement aux différentes époques de l'histoire; mais

comme toutes ces traductions sont imparfaites, on ne peut pas y attacher

beaucoup d'importance. Même, à certains égards, il convient de les

écarter pour pouvoir mieux atteindre ce texte original d'où leur vient

tout leur sens et qu'elles dénaturent. C'est ainsi que, sous prétexte

d'établir la science sur des assises plus solides en la fondant dans la

constitution psychologique de l'individu, on la détourne du seul objet

qui lui revienne. _On ne s'aperçoit pas qu'il ne peut y avoir de

sociologie s'il n'existe pas de sociétés, et qu'il n'existe pas de

sociétés s'il n'y a que des individus._ Cette conception, d'ailleurs,

n'est pas la moindre des causes qui entretiennent en sociologie le goût

des vagues généralités. Comment se préoccuperait-on d'exprimer les

formes concrètes de la vie sociale quand on ne leur reconnaît qu'une

existence d'emprunt?

Or il nous semble difficile que, de chaque page de ce livre, pour ainsi

dire, ne se dégage pas, au contraire, l'impression que l'individu est

dominé par une réalité morale qui le dépasse: c'est la réalité

collective. Quand on verra que chaque peuple a un taux de suicides qui

lui est personnel, que ce taux est plus constant que celui de la

mortalité générale, que, s'il évolue, c'est suivant un coefficient

d'accélération qui est propre à chaque société, que les variations par

lesquelles il passe aux différents moments du jour, du mois, de l'année,

ne font que reproduire le rythme de la vie sociale; quand on constatera

que le mariage, le divorce, la famille, la société religieuse, l'armée

etc., l'affectent d'après des lois définies dont quelques-unes peuvent

même être exprimées sous forme numérique, on renoncera à voir dans ces

états et dans ces institutions je ne sais quels arrangements

idéologiques sans vertu et sans efficacité. Mais on sentira que ce sont

des forces réelles, vivantes et agissantes, qui, par la manière dont

elles déterminent l'individu, témoignent assez qu'elles ne dépendent pas

de lui; du moins, s'il entre comme élément dans la combinaison d'où

elles résultent, elles s'imposent à lui à mesure qu'elles se forment.

Dans ces conditions, on comprendra mieux comment la sociologie peut et

doit être objective, puisqu'elle a en face d'elle des réalités aussi

définies et aussi résistantes que celles dont traitent le psychologue ou

le biologiste[2].

       *       *       *       *       *

Il nous reste à acquitter une dette de reconnaissance en adressant ici

nos remerciements à nos deux anciens élèves, M. Ferrand, professeur à

l'École primaire supérieure de Bordeaux, et M. Marcel Mauss, agrégé de

philosophie, pour le dévouement avec lequel ils nous ont secondé et pour

les services qu'ils nous ont rendus. C'est le premier qui a dressé

toutes les cartes contenues dans ce livre; c'est grâce au second qu'il

nous a été possible de réunir les éléments nécessaires à rétablissement

des tableaux XXI et XXII dont on appréciera plus loin l'importance. Il a

fallu pour cela dépouiller les dossiers de 26.000 suicidés environ en

vue de relever séparément l'âge, le sexe, l'état civil, la présence ou

l'absence d'enfants. C'est M. Mauss qui a fait seul ce travail

considérable.

Ces tableaux ont été établis à l'aide de documents que possède le

Ministère de la Justice, mais qui ne paraissent pas dans les

comptes-rendus annuels. Ils ont été mis à notre disposition avec la plus

grande complaisance par M. Tarde, chef du service de la statistique

judiciaire. Nous lui en exprimons toute notre gratitude.

TABLE DES MATIÈRES

PRÉFACE p. V à XII

INTRODUCTION

I.--Nécessité de constituer, par une définition objective, l'objet de la

recherche. Définition objective du suicide. Comment elle prévient les

exclusions arbitraires et les rapprochements trompeurs: élimination des

suicides d'animaux. Comment elle marque les rapports du suicide avec les

formes ordinaires de la conduite.

II.--Différence entre le suicide considéré chez les individus et le

suicide comme phénomène collectif. Le taux social des suicides; sa

définition. Sa constance et sa spécificité supérieures à celles de la

mortalité générale.

Le taux social des suicides est donc un phénomène _sui generis;_ c'est

lui qui constitue l'objet de la présente étude. Divisions de l'ouvrage.

Bibliographie générale.

LIVRE I

LES FACTEURS EXTRA-SOCIAUX

CHAPITRE I

LE SUICIDE ET LES ÉTATS PSYCHOPATHIQUES

Principaux facteurs extra-sociaux susceptibles d'avoir une influence sur

le taux social des suicides: tendances individuelles d'une suffisante

généralité, états du milieu physique.

I.--Théorie d'après laquelle le suicide ne serait qu'une suite de la

folie. Deux manières de la démontrer: 1° le suicide est une monomanie

_sui generis_; 2° c'est un syndrome de la folie, qui ne se rencontre

pas ailleurs.

II.--Le suicide est-il une monomanie? L'existence de monomanies n'est

plus admise. Raisons cliniques et psychologiques contraires à cette

hypothèse.

III.--Le suicide est-il un épisode spécifique de la folie? Réduction de

tous les suicides vésaniques à quatre types. Existence de suicides

raisonnables qui ne rentrent pas dans ces cadres.

IV.--Mais le suicide, sans être un produit de la folie, dépendrait-il

étroitement de la neurasthénie? Raisons de croire que le neurasthénique

est le type psychologique le plus général chez les suicidés. Reste à

déterminer l'influence de cette condition individuelle sur le taux des

suicides. Méthode pour la déterminer: chercher si le taux des suicides

varie comme le taux de la folie. Absence de tout rapport dans la manière

dont ces deux phénomènes varient avec les sexes, les cultes, l'âge, les

pays, le degré de civilisation. Ce qui explique cette absence de

rapports: indétermination des effets qu'implique la neurasthénie.

V.--Y aurait-il des rapports plus directs avec le taux de l'alcoolisme?

Comparaison avec la distribution géographique des délits d'ivresse, des

folies alcooliques, de la consommation de l'alcool. Résultats négatifs

de cette comparaison.

CHAPITRE II

LE SUICIDE ET LES ÉTATS PSYCHOLOGIQUES NORMAUX

LA RACE. L'HÉRÉDITÉ

I.--Nécessité de définir la race. Ne peut être définie que comme un type

héréditaire; mais alors le mot prend un sens indéterminé. D'où nécessité

d'une grande réserve.

II.--Trois grandes races distinguées par Morselli. Très grande diversité

de l'aptitude au suicide chez les Slaves, les Celto-Romains, les nations

germaniques. Seuls, les Allemands ont un penchant généralement intense,

mais ils le perdent en dehors de l'Allemagne.

De la prétendue relation entre le suicide et la hauteur de la taille:

résultat d'une coïncidence.

III.--La race ne peut être un facteur du suicide que s'il est

essentiellement héréditaire; insuffisance des preuves favorables à cette

hérédité: 1° La fréquence relative des cas imputables à l'hérédité est

inconnue; 2° Possibilité d'une autre explication; influence de la folie

et de l'imitation. Raisons contraires à cette hérédité spéciale:

1° Pourquoi le suicide se transmettrait-il moins à la femme? 2° La

manière dont le suicide évolue avec l'âge est inconciliable avec cette

hypothèse.

CHAPITRE III

LE SUICIDE ET LES FACTEURS COSMIQUES

I.--Le climat n'a aucune influence.

II.--La température. Variations saisonnières du suicide; leur

généralité. Comment l'école italienne les explique par la température.

III.--Conception contestable du suicide qui est à la base de cette

théorie. Examen des faits: l'influence des chaleurs anormales ou des

froids anormaux ne prouve rien; absence de rapports entre le taux des

suicides et la température saisonnière ou mensuelle; le suicide rare

dans un grand nombre de pays chauds.

Hypothèse d'après laquelle ce seraient les premières chaleurs qui

seraient nocives. Inconciliable: 1° avec la continuité de la courbe des

suicides à la montée et à la descente: 2° avec ce fait que les premiers

froids, qui devraient avoir le même effet, sont inoffensifs.

IV.--Nature des causes dont dépendent ces variations. Parallélisme

parfait entre les variations mensuelles du suicide et celles de la

longueur des jours; confirmé par ce fait que les suicides ont surtout

lieu de jour. Raison de ce parallélisme: c'est que, pendant le jour, la

vie sociale est en pleine activité. Explication confirmée par ce fait

que le suicide est maximum aux jours et heures où l'activité sociale est

_maxima_. Comment elle rend compte des variations saisonnières du

suicide; preuves confirmatives diverses.

Les variations mensuelles du suicide dépendent donc de causes sociales.

CHAPITRE IV

L'IMITATION

L'imitation est un phénomène de psychologie individuelle. Utilité qu'il

y a à chercher si elle a quelque influence sur le taux social des

suicides.

I.--Différence entre l'imitation et plusieurs autres phénomènes avec

lesquels elle a été confondue. Définition de l'imitation.

II.--Cas nombreux où les suicides se communiquent contagieusement

d'individu à individu; distinction entre les faits de contagion et les

épidémies. Comment le problème de l'influence possible de l'imitation

sur le taux des suicides reste entier.

III.--Cette influence doit être étudiée à travers la distribution

géographique des suicides. Critères d'après lesquels elle peut être

reconnue. Application de cette méthode à la carte des suicides français

par arrondissements, à la carte par communes de Seine-et-Marne, à la

carte d'Europe en général. Nulle trace visible de l'imitation dans la

répartition géographique.

Expérience à essayer: le suicide croît-il avec le nombre des lecteurs de

journaux? Raisons qui inclinent à l'opinion contraire.

IV.--Raison qui fait que l'imitation n'a pas d'effets appréciables sur

le taux des suicides: c'est qu'elle n'est pas un facteur original, mais

ne fait que renforcer l'action des autres facteurs.

Conséquence pratique de cette discussion: qu'il n'y a pas lieu

d'interdire la publicité judiciaire.

Conséquence théorique: l'imitation n'a pas l'efficacité sociale qu'on

lui a prêtée.

LIVRE II

CAUSES SOCIALES ET TYPES SOCIAUX

CHAPITRE I

MÉTHODE POUR LES DÉTERMINER

I.--Utilité qu'il y aurait à classer morphologiquement les types de

suicide pour remonter ensuite à leurs causes; impossibilité de cette

classification. La seule méthode praticable consiste à classer les

suicides par leurs causes. Pourquoi elle convient mieux que toute autre

à une étude sociologique du suicide.

II.--Comment atteindre ces causes? Les renseignements donnés par les

statistiques sur les raisons présumées des suicides 1° sont suspects; 2°

ne font pas connaître les vraies causes. La seule méthode efficace est

de chercher comment le taux des suicides varie en fonction des divers

concomitants sociaux.

CHAPITRE II

LE SUICIDE ÉGOÏSTE

I.--Le suicide et les religions. Aggravation générale due au

protestantisme; immunité des catholiques et surtout des juifs.

II.--L'immunité des catholiques ne tient pas à leur état de minorité

dans les pays protestants, mais à leur moindre individualisme religieux,

par suite à la plus forte intégration de l'église catholique. Comment

cette explication s'applique aux juifs.

III.--Vérification de cette explication: 1° l'immunité relative de

l'Angleterre, par rapport aux autres pays protestants, liée à la plus

forte intégration de l'église anglicane; 2° l'individualisme religieux

varie comme le goût du savoir; or, _a_) le goût du savoir est plus

prononcé chez les peuples protestants que chez les catholiques, _b_) le

goût du savoir varie comme le suicide toutes les fois qu'il correspond à

un progrès de l'individualisme religieux. Comment l'exception des juifs

confirme la loi.

IV.--Conséquences de ce chapitre: 1° la science est le remède au mal que

symptomatise le progrès des suicides, mais n'en est pas la cause; 2° si

la société religieuse préserve du suicide, c'est simplement parce

qu'elle est une société fortement intégrée.

CHAPITRE III

LE SUICIDE ÉGOÏSTE (suite)

I.--Immunité générale des mariés telle que l'a calculée Bertillon.

Inconvénients de la méthode qu'il a dû suivre. Nécessité de séparer plus

complètement l'influence de l'âge et celle de l'état civil. Tableaux où

cette séparation est effectuée. Lois qui s'en dégagent.

II.--Explication de ces lois. Le coefficient de préservation des époux

ne tient pas à la sélection matrimoniale. Preuves: 1° raisons _a

priori_; 2° raisons de fait tirées: _a_) des variations du coefficient

aux divers âges; _b_) de l'inégale immunité dont jouissent les époux des

deux sexes.

Cette immunité est-elle due au mariage ou à la famille? Raisons

contraires à la première hypothèse: 1° contraste entre l'état

stationnaire de la nuptialité et les progrès du suicide; 2° faible

immunité des époux sans enfants; 3° aggravation chez les épouses sans

enfants.

III.--L'immunité légère dont jouissent les hommes mariés sans enfants

est-elle due à la sélection conjugale? Preuve contraire tirée de

l'aggravation des épouses sans enfants. Comment la persistance partielle

de ce coefficient chez le veuf sans enfants s'explique sans qu'on fasse

intervenir la sélection conjugale. Théorie générale du veuvage.

IV.--Tableau récapitulatif des résultats précédents. C'est à l'action

de la famille qu'est due presque toute l'immunité des époux et toute

celle des épouses. Elle croît avec la densité de la famille,

c'est-à-dire avec son degré d'intégration.

V.--Le suicide et les crises politiques, nationales. Que la régression

qu'il subit alors est réelle et générale. Elle est due à ce que le

groupe acquiert dans ces crises une plus forte intégration.

VI.--Conclusion générale du chapitre. Rapport direct entre le suicide et

le degré d'intégration des groupes sociaux, quels qu'ils soient. Cause

de ce rapport; pourquoi et dans quelles conditions la société est

nécessaire à l'individu. Comment, quand elle lui fait défaut, le suicide

se développe. Preuves confirmatives de cette explication. Constitution

du suicide égoïste.

CHAPITRE IV

LE SUICIDE ALTRUISTE

I.--Le suicide dans les sociétés inférieures: caractères qui le

distinguent, opposés à ceux du suicide égoïste. Constitution du suicide

altruiste obligatoire. Autres formes de ce type.

II.--Le suicide dans les armées européennes; généralité de l'aggravation

qui résulte du service militaire. Elle est indépendante du célibat; de

l'alcoolisme. Elle n'est pas due au dégoût du service. Preuves: 1° elle

croît avec la durée du service; 2° elle est plus forte chez les

volontaires et les rengagés; 3° chez les officiers et les sous-officiers

que chez les simples soldats. Elle est due à l'esprit militaire et à

l'état d'altruisme qu'il implique. Preuves confirmatives: 1° elle est

d'autant plus forte que les peuples ont un moindre penchant pour le

suicide égoïste; 2° elle est _maxima_ dans les troupes d'élite; 3° elle

décroît à mesure que le suicide égoïste se développe.

III.--Comment les résultats obtenus justifient la méthode suivie.

CHAPITRE V

LE SUICIDE ANOMIQUE

I.--Le suicide croît avec les crises économiques. Cette progression se

maintient dans les crises de prospérité: exemples de la Prusse, de

l'Italie. Les expositions universelles. Le suicide et la richesse.

II.--Explication de ce rapport. L'homme ne peut vivre que si ses besoins

sont en harmonie avec ses moyens; ce qui implique une limitation de ces

derniers. C'est la société qui les limite; comment cette influence

modératrice s'exerce normalement. Comment elle est empêchée par les

crises; d'où dérèglement, anomie, suicides. Confirmation tirée des

rapports du suicide et de la richesse.

III.--L'anomie est actuellement à l'état chronique dans le monde

économique. Suicides qui en résultent. Constitution du suicide anomique.

IV.--Suicides dus à l'anomie conjugale. Le veuvage. Le divorce.

Parallélisme des divorces et des suicides. Il est dû à une constitution

matrimoniale qui agit en sens contraire sur les époux et sur les

épouses; preuves à l'appui. En quoi consiste cette constitution

matrimoniale. L'affaiblissement de la discipline matrimoniale

qu'implique le divorce aggrave la tendance au suicide des hommes,

diminue celle des femmes. Raison de cet antagonisme. Preuves

confirmatives de cette explication.

Conception du mariage qui se dégage de ce chapitre.

CHAPITRE VI

FORMES INDIVIDUELLES DES DIFFÉRENTS TYPES DE SUICIDES

Utilité et possibilité de compléter la classification étiologique qui

précède par une classification morphologique.

I. Formes fondamentales que prennent les trois courants suicidogènes en

s'incarnant chez les individus. Formes mixtes qui résultent de la

combinaison de ces formes fondamentales.

II. Faut-il faire intervenir dans cette classification l'instrument de

mort choisi? Que ce choix dépend de causes sociales. Mais ces causes

sont indépendantes de celles qui déterminent le suicide. Elles ne

ressortissent donc pas à la présente recherche.

Tableau synoptique des différents types de suicides.

LIVRE III

DU SUICIDE COMME PHÉNOMÈNE SOCIAL EN GÉNÉRAL

CHAPITRE I

L'ÉLÉMENT SOCIAL DU SUICIDE

I. Résultats de ce qui précède. Absence de relations entre le taux des

suicides et les phénomènes cosmiques ou biologiques. Rapports définis

avec les faits sociaux. Le taux social correspond donc à un penchant

collectif de la société.

II. La constance et l'individualité de ce taux ne peut pas s'expliquer

autrement. Théorie de Quételet pour en rendre compte: l'homme moyen.

Réfutation: la régularité des données statistiques se retrouve même dans

des faits qui sont en dehors de la moyenne. Nécessité d'admettre une

force ou un groupe de forces collectives dont le taux social des

suicides exprime l'intensité.

III. Ce qu'il faut entendre par cette force collective: c'est une

réalité extérieure et supérieure à l'individu. Exposé et examen des

objections faites à cette conception:

1° Objection d'après laquelle un fait social ne peut se transmettre que

par traditions inter-individuelles. Réponse: le taux des suicides ne

peut se transmettre ainsi.

2° Objection diaprés laquelle l'individu est tout le réel de la société.

Réponse: _a_) Comment des choses matérielles, extérieures aux individus,

sont érigées en faits sociaux et jouent en cette qualité un rôle _sui

generis;_ _b_) Les faits sociaux qui ne s'objectivent pas sous cette

forme débordent chaque conscience individuelle. Ils ont pour substrat

l'agrégat formé par les consciences individuelles réunies en société.

Que cette conception n'a rien d'ontologique.

IV. Application de ces idées au suicide.

CHAPITRE II

RAPPORTS DU SUICIDE AVEC LES AUTRES PHÉNOMÈNES SOCIAUX

Méthode pour déterminer si le suicide doit être classé parmi les faits

moraux ou immoraux.

I.--Exposé historique des dispositions juridiques ou morales en usage

dans les différentes sociétés relativement au suicide. Progrès continu

de la réprobation dont il est l'objet, sauf aux époques de décadence.

Raison d'être de cette réprobation; qu'elle est plus que jamais fondée

dans la constitution normale des sociétés modernes.

II.--Rapports du suicide avec les autres formes de l'immoralité. Le

suicide et les attentats contre la propriété; absence de tout rapport.

Le suicide et l'homicide; théorie d'après laquelle ils consisteraient

tous deux en un même état organico-psychique, mais dépendraient de

conditions sociales antagonistes.

III.--Discussion de la première partie de la proposition. Que le sexe,

l'âge, la température n'agissent pas de la même manière sur les deux

phénomènes.

IV.--Discussion de la deuxième partie. Cas où l'antagonisme ne se

vérifie pas. Cas, plus nombreux, où il se vérifie. Explication de ces

contradictions apparentes: existence de types différents de suicides

dont les uns excluent l'homicide tandis que les autres dépendent des

mêmes conditions sociales. Nature de ces types; pourquoi les premiers

sont actuellement plus nombreux que les seconds.

Comment ce qui précède éclaire la question des rapports historiques de

l'égoïsme et de l'altruisme.

CHAPITRE III

CONSÉQUENCES PRATIQUES

I.--La solution du problème pratique varie selon qu'on attribue à l'état

présent du suicide un caractère normal ou anormal. Comment la question

se pose malgré la nature immorale du suicide. Raisons de croire que

l'existence d'un taux modéré de suicides n'a rien de morbide. Mais

raisons de croire que le taux actuel chez les peuples européens est

l'indice d'un état pathologique.

II.--Moyens proposés pour conjurer le mal: 1° mesures répressives.

Quelles sont celles qui seraient possibles. Pourquoi elles ne sauraient

avoir qu'une efficacité restreinte; 2° l'éducation. Elle ne peut

réformer l'état moral de la société parce qu'elle n'en est que le

reflet. Nécessité d'atteindre en elles-mêmes les causes des courants

suicidogènes; qu'on peut toutefois négliger le suicide altruiste dont

l'état n'a rien d'anormal.

Le remède contre le suicide égoïste: rendre plus consistants les groupes

qui encadrent l'individu. Lesquels sont le plus propres à ce rôle? Ce

n'est ni la société politique qui est trop loin de l'individu--ni la

société religieuse qui ne le socialise qu'en lui retirant la liberté de

penser--ni la famille qui tend à se réduire au couple conjugal. Les

suicides des époux progressent comme ceux des célibataires.

III.--Du groupe professionnel. Pourquoi il est seul en état de remplir

cette fonction. Ce qu'il doit devenir pour cela. Comment il peut

constituer un milieu moral.--Comment il peut contenir aussi le suicide

anomique.--Cas de l'anomie conjugale. Position antinomique du problème:

l'antagonisme des sexes. Moyens d'y remédier.

IV.--Conclusion. L'état présent du suicide est l'indice d'une misère

morale. Ce qu'il faut entendre par une affection morale de la société.

Comment la réforme proposée est réclamée par l'ensemble de notre

évolution historique. Disparition de tous les groupes sociaux

intermédiaires entre l'individu et l'État; nécessité de les

reconstituer. La décentralisation professionnelle opposée à la

décentralisation territoriale; comment elle est la base nécessaire de

l'organisation sociale.

Importance de la question du suicide; sa solidarité avec les plus grands

problèmes pratiques de l'heure actuelle.  PLANCHES

I.--Suicides et alcoolisme en France (4 cartes)

II.--Suicides en France par arrondissements

III.--Suicides dans l'Europe Centrale

IV.--Suicides et densité familiale en France

V.--Suicides et richesse en France

VI.--Tableau des suicides des époux et des veufs des deux sexes, selon

qu'ils ont ou n'ont pas d'enfants. Nombres absolus.