ODRASLE

ODRASLE

George Anca – Elena Popescu – Doina Boriceanu – Ion Lazu – Ilie Şerbănescu – Mihaela Nolea Stroe – Gheorghe Constantin Nistoroiu

 GEORGE  ANCA

                „Inaugurarea şcolii de indianistică“

Marţi 27 aprilie 2010, la Centrul pentru Activităţi Recreative şi Inovare Ocupaţională

Str. J.L. Calderon nr.39, Bucureşti, în cadrul Salonului cultural „Colocviie de marţi”, cu tema „Indianişti români de ieri şi de azi”, a fost inaugurată Şcoala de Indianistică din România. Sintagma circulă de mai mulţi ani, în legătură cu existenţa Asociaţiei Culturale Româno-Indiene (RICA). Amfitionul întâlnirii a fost. George Anca, preşedinte RICA, oaspeţi din partea Ambasadei Indiei: Nandkishore Pamwar, aecretar II şi Manohar Lal, ataşat cultural.

Au prezentat intervenţii membrii fondatori: George  Anca: Recunoaşterea Sakuntalei în Carpaţi; Laurenţiu Theban, Sabina Popârlan: Secţia Hindi a Universităţii Bucureşti, la 40 de ani; Elena Liliana Popescu: Sri Ramana în România; Vasile Andru: Ashram; Mihai Stan: Jainismul în România; Mihaela Gligor: Tradiţia argumentativă în India; Dan Ţop: Receptarea dreptului indian în România; Florina Dobre-Brat: Bharthrihari în România; Florinel Agafiţei: Pionieri, clasici, urmaşi; Doina Boriceanu: Tărâmul Dintre Lumi; Maria Daniela-Pomohaci: Sistemul de caste Au fost lansate cărţi de indianistică publicate de editurile Biblitheca, Oscar Print, Limes, Independent Film. Muzicianul Victor Beliciu, conducătorul formaţiei Turya classical s-a alăturat menbrilor fondatori şi în numele altor artişti. Sperăm să avem un volum de proceedings, măcar pe net.

În pregătirea deschiderii Şcolii de Indianistică, am adresat întrebarea: ce reprezintă pentru Dumneavoastră indianistica/indologia românească? Iată câteva răspunsuri.

Veronica  Anghelescu :

Singura modalitate de a mă  apropia şi de a înţelege textele sacre ale unei mari culturi.

Crina  Bocşan :

Raspuns laconic : necesitatea recunoasterii apropierii, similitudinii intre culturi (in stadii diferite). 

Florinel Agafiţei:

În primul rând, efortul, mai mult individual, al multor personalităţi aparţinând arealului spiritual românesc, de apropiere, percepere, înţelegere a culturii şi civilizaţiei caracteristice subcontinentului indian, efort derulat de-a lungul întregii perioade moderne şi contemporane, mai ales; apoi, în acelaşi plan de coordonare, confluenţa manifestată între culturile română şi indiană, în general, şi influenţa prezentă în planul creaţiilor individuale aparţinând tuturor acelor artişti, prozatori, poeţi, sculptori etc., care au sorbit din izvoarele, adeseori nealterate, ale culturii indiene, aşa încât să rezulte, la un  moment dat, opere despre care să vorbească întreaga umanitate – vezi, cu deosebire, anumite creaţii ale lui Brâncuşi, de pildă, Eminescu sau ale savantului Mircea Eliade, doar pentru a da câteva exemple. Travaliul personal, de cele mai multe ori, a însemnat, încă de la începuturile cunoaşterii reale şi profunde, sistematizate, a culturii indiene – începuturi plasate de noi, în veacul al XIX-lea – şi încercarea de creare a unei şcoli de indianistică, dacă stăm să ne gândim la influenţele avute de Haşdeu asupra lui C. Georgian, L.Şăineanu şi, mai ales, T.Iordănescu, de nu cumva şi Simenschy, mai târziu, în acest sens. Modelul se va perpetua în timp, iar numele mari apărute în acest areal în anii interbelici, dar şi postbelici, confirmă ipoteza… Neîndoios, interesul  constant pentru filosofia şi literatura indiană a influenţat cultura noastră, încă de la apariţia în spaţiul românesc a variantei creştine a vieţii lui Buddha. Mai presus de toate, însă, consider că se află, de fiecare dată, în această ecuaţie a confluenţei şi influenţei, deopotrivă, exemplele înaintaşilor care au favorizat apariţia discipolilor, discipoli care au întrecut, adeseori, pe magiştrii lor, ajungând să fie apreciaţi la nivel mondial, nu de puţine ori chiar în India, la ea acasă, pentru creaţiile personale izvorâte din raportarea la lumea hindusă, cu tot ce incumbă aceasta; şi mă gândesc, aici, deocamdată, doar la medicul Sergiu Al-George – autodidact, când vine vorba de India, sanskrită şi filosofie indiană – cât şi la alţi doi medici indianişti, la fel de renumiţi, poate, A.Roşu şi Sergiu Emil Demetrian. Deşi accidentele istoriei nu ne-au permis să avem o şcoală de indianistică, precum cea germană sau franceză, deşi contextul nostru diferit de dezvoltare a impus, adeseori, piedici serioase activităţii indianiştilor români – mă gândesc, de pildă, la Vlad Bănăţeanu, Aram Frenkian ori mai sus amintitul Sergiu Al-George, dar şi la alţii, care au fost nevoiţi să plece din România, alungaţi fiind de regimul comunist, vezi, cazul soţilor Anton şi L.Zigmund Cerbu ! – totuşi, pasiunea pentru India a continuat să supravieţuiască, fie şi în condiţiile regimului concentraţionar de extremă stânga, aşa cum a fost cel comunist, de la noi, fie dincolo de graniţele ţării. Faptul acesta, adăugat celorlalte, spune foarte multe despre legăturile noastre directe, spirituale, cu spaţiul hindus; şi dacă ne mai gândim la Eliade, care afirma, odată ajuns pe tărâmul bătrânei Indii, în anii interbelici, că acolo a simţit profunda legătură cu neamul din care se trăgea, cu protoistoria caracteristică spaţiului carpato-danubiano-pontic (mai precis, în inima verde a Bengalului) pricepem şi mai bine care este importanţa raporturilor româno-indiene în timp, pe de o parte, cât şi a apariţiei indianiştilor, în ultimele secole – la noi – pe de altă parte. Prezentul postdecembrist consemnează, nu reluarea, ci continuarea mai nuanţată a legăturilor cu spiritualitatea indiană, căci destui savanţi tineri au apărut şi s-au manifestat în arealul spiritual ce leagă România de India şi invers, semnele arătând că eforturile contemporane sunt în direcţia firească, bună, născătoare de noi valori menite a întregi pantheonul spiritual al omenirii. Indologia românească, fie că s-a manifestat individual, fie că încearcă să  se constituie într-o posibilă şcoală – o şcoală despre care Occidentul ar putea vorbi cândva, aşa cum la noi se vorbeşte de multă vreme despre cele apusene şi cum se încearcă a se întocmi la Bucureşti, mai cu seamă, în deceniile scurse de la revoluţie încoace –  înseamnă, în fapt, un alt spaţiu al manifestării noastre spirituale, ce incumbă interesul manifest al românilor pentru Orient, în general, India, în mod special, interes pornit, poate, şi dintr-un trecut străvechi, comun cândva, indo-european.

După cum s-a văzut, cel puţin până acum, acest interes n-a avut niciodată ca efect spiritual nefastul, ci dimpotrivă, îmbogăţirea ambelor civilizaţii şi culturi cu tot ce înseamnă şi presupune cunoaşterea reciprocă, respectiv creionarea imaginii unuia faţă de celălalt.

Cu cât cunoaşterea se aprofundează, cu atât mai mult ne vom înţelege mai corect propriile repere spirituale, cât şi pe ale celor cu care, fără îndoială, ne înrudim

Nicolae Georgescu:

Indianistica/indologia românească  reprezintă pentru mine, pe scurt, regăsirea latinităţii noastre în indoeuropeană, alături de marile popoare care au adus pe lume instituţia istoriei.
Istorie a fost şi înainte de indo-europeni, egiptenii au trăit, de păildă, câteva mii de ani înaintea indoeuropenilor, dar nu s-a gândit nimeni s-o povesească în timp, ca Herodot, de la cauze la efecte, şi mai ales s-o cânte, ca Homer.

Indianistica la noi a mai însemnat regăsirea  atâtor şi atâtor cuvinte, mituri, stări de spirit, chiar obiceiuri, mentalităţi. Şi noi, valahii, jurăm pe Olt – aşa cum indienii jură pe Bengali, de pildă.

Petru Costinescu:

Indianistica, indologia ?

Ce inseamna pentru mine ?

Ceea ce am citit din Lucian Blaga (Trilogia Valorii), Mircea Eliade, George Anca.

Si ce am invatat despre inventiile indiene, marcile indiene si design-ul indian.

Si filmele indiene pe care le-am vazut.

Si prajiturile indiene din Romania.INDIÁNĂ1, indiene, s.f. Prăjitură umplută cu frișcă și acoperită cu glazură de ciocolată. [Pr.: –di-a-] – Cf. germ. Indianer [krapfen]. Sursa: DEX ’98

Si tesaturile de bumbac indiene.

INDIÁN1 s.n. Țesătură de bumbac subțire și fină, albită, vopsită sau imprimată, din care se confecționează obiecte de lenjerie. [Pr.: -di-an. – Var.: indiánă s.f.] – Din fr. indienne.
Sursa: DEX ’98

SARÍ s.n. Îmbrăcăminte femeiască indiană, lungă și amplă, care acoperă un umăr și lasă dezgolit pe celălalt. [< fr., it., engl. sari < cuv. Indian].

Florina Dobre-Brat:

Nu cred ca Bhartrihari intereseaza prea multa lume, si nici Panini si nici filosofia limbajului. Poate ca e mai bine sa abordati un subiect general si fiecare sa poata aduce propria contributie, dupa preocupari si studii.

Cine mai este invitat dintre indianisti? Suntem atat de putini…si atat de imprastiati….care pe unde am apucat si apucam!

/…./Bhartrhari va fi cu siguranta…10-15 minute…nu mai mult.

E ceea ce stiu mai bine. Ma voi gandi la cum sa-l abordez.

/…/Incerc sa vin martea viitoare cu un text despre Sergiu Al-George si Panini.

Mircea Handoca:
Preocuparile mele eliadesti m-au apropiat de indianistica la inceputul deceniului al 8 lea, cand am publicat un articol valorificand afinitatile elective dintre India si Mircea Eliade, desigur, o incercare de amator,  nefamiliarizat cu semnificatia si profunzimea notiunilor  si cunostintelor de indianistica.
Cartea lui Sergiu Al George   <<Arhaic si universal>> aparuta in toamna anului 1981 mi-a dezvaluit noi taine ale prezentei  „continentului” indian in constiints culturala  romaneasca (Brancusi, Eminescu, Blaga  Eliade)
O alta etapa in intelegerea  indianismului romanesc  l-a constituit pentru mine lectura monumentalei editii din Operele lui Eminescu. La cel de-al paisprezecelea tom am zabovit indelung. Aici se afla reprodus facsimilul a trei manuscrise eminesciene  continand traducerea autografa a Gramaticii limbii sanscrite de Franz Bopp. Cele 220 de pagini talmacite in romaneste de poet sunt urmate de alte 70 ale glosarului comparativ, unde traducerilor germane ale autorului le sunt adaugate echivalentul in romana, note si adnotari ale lui Eminescu. Comentariile Amithei Bhose, la obiect  ne ofera cele mai  competente si utile  informatii si interpretari.
Indianistica romaneasca inseamna pentru mine  si  cele trei carti ale lui Mircea Itu, si volumele lui  Vasile Andru si eseurile de indoeminescologie ale lui George Anca, eruditele studii ale lui Liviu Bordas,  si recentul jurnal din  India al Mihaelei Gligor,  alaturat altor  jurnale  de calatorie, ce ne aduc aproape  nu doar parfumul exotic al Indiei , ci si cate ceva din sufletul  „Indiei eterne”
Mircea Handoca 

Julieta Rotaru:

Cred ca titlul comunicarii mele ar trebui sa fie altul „Un proiect international al noului Centru de Studii Eurasiatice si Afroasiatice”. Fiindca intr-un mesaj anterior ma intrebati pe cine am putea invita, eu cred ca cel mai portrivit ar fi dl. Gelu Voican Voiculescu. Este unul dintre cei mai profunzi guenonisti din Romania.

Abhijit-da va fi in Europa abia dupa 1 mai.

Delia Grigore :

Va multumesc mult ca ati participat la festivalul nostru prilejuit de celebrarea Zilei Internationale a Rromilor. Va multumesc si pentru aceasta invitatie la Colocviile de marti. Despre limba rromani si originea ei indiana ar putea vorbi mult mai bine decat mine dl. prof. univ. dr. Gheorghe Sarau (sarau_2006@yahoo.com, 0744.364.689), asadar va recomand sa-l invitati pe dumnealui, iar eu as putea vorbi despre mostenirea culturala a Indiei in cultura traditionala rromani.

Mihaela Gligor:

Gandhi a vorbit tare frumos azi… au venit si indienii convocati… au fost emotionati, saracii…

A fost tare frumos…. m-am dus si i-am spus ce „minuni” fac eu cu India mea….  i-am zis de fratele lui, fostul guvernator, ce l-am intalnit la Calcutta… ce mai, suntem prieteni deja…. Nu l-am invitat eu… PATRIR a facut-o… a venit cu un grup de oameni cu care cica merge peste tot in lume sa vorbeasca despre pace si din astea… a fost frumos….  scriu un material mic pt Herald si va trimit linkul cand apare…

Doina Severin-Boriceanu:

N-am ascuns deloc dragostea mea nesăbuită pentru India, Tărâmul Dintre Lumi. Iar pentru cei care s-au ocupat de Descifrări şi Primiri printre noi – cu mai mult sau mai puţin protocol şi fast, a semnelor culturii şi civilizaţiei indiene, am un respect teribil! Ba şi un dram de invidie!

Dacă  existenţa ar avea un sens, acela ar fi, nu?,  schimbarea! Minunea minunilor! Iar devenirea prin cunoaştere mi-a plăcut totdeauna. Mă las surprinsă cu voluptate. Iubesc asta! Renunţ la orice precauţii şi mă arunc pe brânci înainte să aflu… În momentuil de faţă, mă simt prea de tot sentimentală, fie vorba între noi – după Eliade,  „maladie intenţională, difuză, splendidă”. Am devoţiune pentru cei morţi în războaie sau pe pragul casei mele, pentru arborele trântit de ţapinar, pentru regăsiri… Iar când citesc orice, dar Orice Despre India, practic o Reală Regăsire. Tânjesc după asta, mă las cotropită de ceea ce-mi aduc sub nas pasionaţii indianismului şi chiar cred că vibrez cu ei, respir cu ei, rând după rând, nerăbdarea mă face să înghit lacomă ofertele lor, interpretările şi gesturile lor de cunoaştere, mă înec, mă sufoc, dar merg mai departe cu credinţă. Ca şi cum într-un război comandantul de batalion ar striga: „Înainte! La atac!”. Sună egoist. Nu ştiu cum e la alţii, dar în ţinutul fiinţei care sunt, toate se petrec uneori de nici eu nu le mai dau de cap! Cei care bat tărâmul necuprinsului indian, mă îmbibă de pasiuni noi, de chemări spre universuri, mă ajută să răsuflu larg, imens, fără opintiri, să mă desfăt de ce aflu… într-o stare pantagruelică de nevindecat. Trăiesc iluzii binefăcătoare c-aş putea atinge un concept, un simbol, o filă dintr-un Înţeles… Mă duc hai-hui prin universurile prinse de mâna care umple pagina cu propriile aprecieri şi date. Iar asta mi se pare enorm! Poate că li se întâmplă şi altora… Poate că nu. Poate mi se trage de la nesăbuinţa acelei iubiri cu India, nesăţioase. Ating cu ei o superstiţie a supravieţuirii, o dorinţă pasională de-a colinda literele ca pe o pădure magică de unde n-aş mai vrea să ies…

Practic, încă, schimbarea prin cunoaştere. Deschid cărţi după cărţi, nu mai pot umbla de mult prin viaţă decât sprijinită de aceste cârje.

Şi, totuşi… Iată, vă fac asemenea confidenţă deloc la locul ei…

Prefer adesea nejustificat şi condamnabil băutura tare a Realului, fără  nicio dezvăluire în jurul său, fără lumina crudă în care îl aşează trudnic munca celui ce-mi aduce dinainte bogăţia şi fastul ospăţului cunoaşterii. Ca  la mama lui real, să mă duuuc prin el, să-l străbat eu însămi, să mă împiedic, să mă ridic, să mă julesc la genunchi cotrobăindu-l, să-mi zdrelesc mâinile încercând să-l prind, să mi-l aduc pe palme până la marginea sufletului meu avid, desigur, să iubească-cunoască în felul său! Construiesc un piedestal fantasmagoric pe care-l botez cu emfază: ”diacronism” şi-l aşez, pe acel Real, ca la el acasă! Ha!

Pe de altă parte, am nişte limite clare. Asta îmi ciobeşte iubirile mărturisite şi nu. Dacă ar fi după mine, eu una rămân cam în felul lui Petre Ţuţea – dacă-mi e îngăduit!, bun prieten al familiei mele, mai ales cu unchiul meu, profesor de filozofie, Victor Pavelescu. „Nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alte neamuri”. Adică sunt român şi „ca român mă socot buricul pământului. Că, dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Sunt român prin vocaţie (…).Tot ce gândesc devine românesc”. (Petre Ţuţea). Asta poate fi şi de bine, dar şi un pericol, nu? Deşi zilnic îmi fac rugăciunile la timp şi-mi spun ca într-o mantră specială, cu Prilejul fascinant al alunecării mele într-o carte sau alta anume despre India, îmi spun parafrazănd titlul unui roman al lui Mircea Eliade: „Asta-i o lumină ce nu se stinge…”. Mai contradictoriu de-atât nu se poate!

George Anca: "Inauguration of the Indiological School"

Tuesday, April 27, 2010, at the Center for Recreational Activities and Occupational Innovation presently Cultural Center „Jean Louis Calderon”) Str. JL Calderon nr.39, Bucharest, in the Cultural Colloquium "Tuesday Colloquium", with the theme "Romanian Indians of yesterday and today", inaugurated the Indian School of Romania. The phrase has been circulating for many years in connection with the existence of the Romanian-Indian Cultural Association (RICA). The amphi of the meeting was. George Anca, RICA President, guests from the Embassy of India: Nandkishore Pamwar, Aecretar II and Manohar Lal, a cultural affiliate.
The founding members have intervened: George Anca: Sakuntai's Recognition in the Carpathians; Laurenţiu Theban, Sabina Popârlan: The Hindi Department of the University of Bucharest, 40 years old; Elena Liliana Popescu: Sri Ramana in Romania; Vasile Andru: Ashram; Mihai Stan: Jainism in Romania; Mihaela Gligor: The Argumentary Tradition in India; Dan Top: Accepting Indian Law in Romania; Florina Dobre-Brat: Bharthrihari in Romania; Florinel Agafiţei: Pioneers, classics, descendants; Doina Boriceanu: The Land of the Worlds; Maria Daniela-Pomohaci: Castles System Indian books published by Biblitheca, Oscar Print, Limes, Independent Film were released. The musician Victor Beliciu, leader of the Turya classical band, joined the founding men on behalf of other artists. We hope to have a volume of proceedings, even on the net.
In preparing for the opening of the Indian School, I asked the question: what does the Romanian Indian / Indian indology mean to you? Here are some answers.

VeronicaAnghelescu:
The only way to approach and understand the sacred texts of a great culture.

Crina Bocşan:
The laconic answer: the need to recognize the proximity, the similarity between cultures (in different stages).

Florinel Agafiţei:
First of all, the individual effort of many personalities belonging to the Romanian spiritual area, to approach, to perceive, to understand the culture and civilization characteristic of the Indian subcontinent, effort that has been carried out throughout the modern and contemporary period, especially; then, in the same coordinating plan, the confluence manifested between the Romanian and Indian cultures in general, and the influence present in the plan of the individual creations belonging to all those artists, prose writers, poets, sculptors, etc., who snatched from the often unaltered springs of culture Indian, so as to show, at some point, works about which humanity can speak - see, for example, some of Brâncuşi's works, for example Eminescu or the scholar Mircea Eliade, just to give some examples.
The personal travali has often, since the beginnings of the real and profound, systematized knowledge of the Indian culture - our beginnings in the nineteenth century - and the attempt to create an Indian school if we are thinking about the influences of Hasdeu on C. Georgian, L. Şăineanu and, especially, T. Iordănescu, or Simenschy later, in this sense. The model will be perpetuated over time, and the big names emerged in this area during the interwar and post-war years, confirm the hypothesis ...
Undoubtedly, the constant interest in Indian philosophy and literature has influenced our culture since the appearance of the Christian version of the Buddha's life in the Romanian space.

Above all, however, I believe that there is always in this equation of confluence and influence, the examples of the forefathers that favored the appearance of the disciples, disciples who often surpassed their magistrates, being appreciated at worldly, not just in India, at home, for personal creations from the Hindu world, with all that lies in it; and here I am thinking only of Doctor Sergiu Al-George - self-taught, when it comes to India, sanskrit and Indian philosophy - and to two other Indian physicians, as well as perhaps A. Rosu and Sergiu Emil Demetrian.
Although the accidents of history have not allowed us to have an Indian school such as German or French, although our different context of development has often imposed serious obstacles to the work of Romanian Indians - I am thinking, for example, of Vlad Bănăţeanu, Aram Frenkian or above mentioned Sergiu Al-George, but also to others who were forced to leave Romania, being expelled by the Communist regime, see, the case of the spouses Anton and L. Zigmund Cerbu! - yet, the passion for India continued to survive, even under the conditions of the extreme left-wing concentration regime, as was the communist, either from us or across the country's borders.
This fact, added to the others, tells a lot about our direct, spiritual ties with Hindu space; and if we think of Eliade, who once said to the land of the old Indian in the interwar years, that he felt there was a deep connection with his descendants, with the protoistory characteristic of the Carpathian-Danubian-Pontic space (more precisely in the heart we know better about the importance of the Romanian-Indian relations over time and of the emergence of the Indians in the last centuries - with us - on the other.

The present postdecembrist records not the resumption, but the more nuanced continuation of ties with Indian spirituality, for many young scholars have appeared and manifested themselves in the spiritual area linking Romania to India and vice versa, the signs showing that the contemporary efforts are in the natural, , A new value marker for the entire spiritual pantheon of mankind.
The Romanian indology, whether it was individual or trying to be a possible school - a school about which the West could speak once, as we have long been talking about in the West, and how we try to make it in Bucharest, especially in the decades left since the revolution - in fact, another space of our spiritual manifestation, which is the manifest interest of the Romanians for the Orient, in general, India, especially the interest started, maybe , and from an ancient past, once common, Indo-European.

As has been seen, at least until now, this interest has never had the spiritual effect of being ill-fated, on the contrary, the enrichment of both civilizations and cultures with all that it means and presupposes mutual knowledge, namely the perception of the image of one another.
The more knowledge is deepened, the more we will understand more correctly our own spiritual references and those with which we no doubt relate
Nicolae Georgescu:
The Indian / Indian indology represents for me, in short, the retrieval of our latinity in the Indo-European, along with the great peoples who brought the world to the institution of history.
History was before the Indo-Europeans, and the Egyptians lived for thousands of years before the Indo-Europeans, but no one thought of it, as Herodotus, from causes to effects, and especially to sing it, that Homer.
Indianism in us has meant finding so many words, myths, moods, even habits, mentalities. And we Wallachians swear by Olt - as the Indians swore Bengali, for example.

Petru Costinescu:
Indianism, indology?
What does it mean to me?
What I read from Lucian Blaga (Valor Trilogy), Mircea Eliade, George Anca.
And what I learned about Indian inventions, Indian brands and Indian design.
And the Indian movies I've seen.
Indian Indian cakes INDIANA1, Indian, s.f. Cake filled with cream and covered with chocolate glaze. [Pr: -di-a-] - Cf. Indianer [krapfen]. Source: DEX '98
And Indian cotton fabrics. 

INDIAN1 s.n. Fine and fine cotton fabrics, bleached, painted or printed, of which lingerie is made. [Pr: -di-an. - Var: indian s.f.] - From fr. indienne.
Source: DEX '98
SARÍ s.n. Indian women's long, broad clothing that covers one shoulder and leaves the other unbound. [<fr., it., engl. jump <word. Indian].

Florina Dobre-Brat:
I do not think Bhartrihari is interested in too many people, neither Panini nor the philosophy of language. Perhaps it is better to address a general topic and each of them can make their own contribution, after concerns and studies.
Who else is invited from the Indians? We are so few ... and so scattered ... where we got to grab!
/.../Bhartrhari will definitely be ... 10-15 minutes ... no more.
It's what I know best. I'll think about how to deal with it.
/ ... / I'm trying to come next Tuesday with a text about Sergiu Al-George and Panini.

Mircea Handoca:
My eliadesti concerns approached me with the Indian at the beginning of the 8th century, when I published an article exploiting the elective affinities between India and Mircea Eliade, of course, an amateur attempt, unfamiliar with the significance and depth of the notions and knowledge of the Indian.
Sergiu Al George's book << Archaic and Universal >>, published in the autumn of 1981, revealed new mysteries of the presence of the Indian continent in Romanian cultural constellations (Brancusi, Eminescu, Blaga Eliade)
Another stage in the understanding of Romanian Indianism constituted for me the reading of the monumental edition of Eminescu's Works. At the fourteenth, I got stuck for a long time. Here is the facsimile of three Eminescu manuscripts containing the transcript of Franz Bopp's Sagittarian Grammar. The 220 pages in Romanian poems are followed by another 70 of the comparative glossary, where the German translations of the author are added to the equivalent in Romanian, notes and annotations by Eminescu. The Amithei Bhose Cmomentarians give us the most competent and useful information and interpretations.

Indology Romanian means to me and the three books by Mircea Itu and volumes Vasile Andru and essays indoeminescologie of George Anca, erudite studies of Liviu Bordas and recent journal in India Mihaela Gligor, joined other travel diaries, which brings us almost not only India's exotic scent, but also something from the soul of "eternal India"
Mircea Handoca
 

Julieta Rotaru:
I think the title of my communication should be another "An International Project of the New Center for Eurasian and African Studies". Because in a previous message you ask me who I can invite, I think the most portrayed would be Mr. Gelu Voican Voiculescu. He is one of the most profound guenonists in Romania.
Abhijit-da will be in Europe only after May 1.

Delia Grigore:
Thank you very much for attending our festival dedicated to the celebration of the International Roma Day. Thank you also for this invitation to the Colloquia on Tuesday. About the Rromani language and her Indian origin could speak much better than me. prof. univ. Dr. Gheorghe Sarau (sarau_2006@yahoo.com, 0744.364.689), so I recommend you to invite him, and I could talk about the cultural heritage of India in the traditional Rromani culture.

Mihaela Gligor:
Gandhi spoke loudly today ... the indians were summoned ... they were excited, the poor ...
It was beautiful. I went and told him what "wonders" I did with my India .... I told his brother, the governing governor, what we met in Calcutta ... what else, we are friends already .... I did not invite him ... PATRIR did it ... he came up with a group of people he talks about all over the world to talk about peace and this ... it was nice .... I write a little material for the Herald and send you the link when it appears ...

Doina Severin-Boriceanu:
I have not hid at all my indignant love for India, the Land of the World. And for those who have deciphered and deciphered among us - more or less protocol and fast, the signs of Indian culture and civilization, I have a terrible respect! And a bit of envy!

If existence had a meaning, would that be, right ?, the change! Wonders of wonder! And becoming acquainted with me has always pleased me. I'm surprisingly surprised. I love it! I give up all the precautions and throw myself on my cheeks before I find out ... At the moment, I feel too sentimental, whether between us - after Eliade, "intentional, diffuse, splendid malady". I have devotion for the dead in the wars or on the threshold of my house, for the shaved tree, for the reappearance ... And when I read anything but Everything About India, practically a True Retrieval. I long for it, I am left in the middle of what brings passion to Indian people and I really think that I vibrate with them, breathe with them, row after row, impatience makes me greedy their offerings, their interpretations and their gestures of knowledge, me I drown, but I go on with faith. As if a battalion commander in a war would shout, "Before! Attack! ". Sounds selfish. I do not know how it is to others, but in the realm of the being they are, they all happen sometimes and I do not give them any more! Those who knock the realm of the indomitable Indian, imbibe me with new passions, calls to the universes, help me to widen wide, huge, without speculation, to enjoy why I find myself ... in an innocent pantagruelic state. They live benevolent illusions that I could attain a concept, a symbol, a tab of a Meaning ... I go hai-hui through the universes caught by the hand that fill the page with my own appreciation and data. And that feels enormous! Maybe it happens to others ... Maybe not. Perhaps I am drawn from the insolence of that love with India, insatiable. With them a superstition of survival, a passionate desire to chase the letters like a magical forest from where I would not want to go out ...
Basically, change through knowledge. I open books by books, I can not walk much longer in life than supported by these crutches.

And yet ... Behold, I make you such confidentiality in its place at all ...
I often prefer unjustified and condemnable real beverage without any disclosure around it, without the cruel light in which the labor of the one who brings before me the richness and the fast of the feast of knowledge. Like his real mother, I can duck through him, walk through him, hinder me, get up, kneel at my knees, knock him, shake my hands trying to catch him, I bring him to the edge of my beloved soul, of course, to love-know in his own way! I build a phantasmagoric pedestal that I baptize emphatically: "diacronism" and I put it on that Real like at home! Ha!
On the other hand, I have some clear limits. That's what my beloved beings are doing, and not. If it were after me, I would be a little like Petre Ţuţea - if I am allowed !, a good friend of my family, especially with my uncle, professor of philosophy, Victor Pavelescu. "I can not extrapolate my spirit to other nations." I mean, I am Romanian and "as a Romanian I count the navel of the earth. That if I were not Romanian, I would not be anything. I am Romanian by vocation (...). All that I think becomes Romanian. " (Petre Ţuţea). That can be good, but also a danger, right? Although they pray on my daily prayers and tell me that in a special mantra, with the fascinating occasion of my slipping into a book or another about India, I say to myself paraphrasing the title of a novel by Mircea Eliade: "That's a light that is not extinguished ... ". More contradictory than that can not be!
 

ELENA  POPESCU

Elena wrote: "De ZIUA EUROPEI, la Centrul Cultural MIHAI EMINESCU a avut loc un eveniment literar intitulat „Palabra en el mundo - Word in the world - Cuvânt în lume”, în cadrul Ediției a XII-a a Festivalului Internațional de Poezie PALABRA EN EL MUNDO. Evenimentul a fost organizat de Centrul Cultural MIHAI EMINESCU, Primaria Sector 2 București, casa de producție SUD EST Top Production și Editura PELERIN S-au prezentat volumele multilingve TREI POEME DIN EUROPA (audiobook în limbile Uniunii Europene) și DACĂ (80 de limbi), de Elena Liliana Popescu, dedicate in memoriam soțului său, Profesorul Nicolae Popescu, membru al Academiei Române. Au prezentat: Anca Irina Ionescu, Sorin Popescu, George Anca, Saul Leizer și Elena Liliana Popescu. A urmat o lectură poetică multilingvă (14 limbi) din volumele prezentate. Au citit: Anca Irina Ionescu (cehă, polonă, slovacă), Aida Markosian (armeană, rusă), Virginia Stanciu Butescu (greacă), Luana Stoica (engleză, franceză), Maria Mihalciuc (germană), Anca Zlătescu (franceză), Saul Leizer (idiș, ebraică), Claudia F. Hîngu (italiană), Laura Maria (suedeză), Elena Liliana Popescu (română). Le mulțumim traducătorilor care au făcut posibilă realizarea acestor două volume de poezie. Le mulțumim tuturor participantilor la eveniment și celor care de departe sau de aproape au fost cu gândul aproape de noi!"

DOINA  BORICEANU

s-a pierdut zi de udat

clopotul mare cheamă spăşit,

pietre plâng ulciorul spart,

s-a pierdut zi de udat

cu sânge de zile,

să nu cumva crape însetate pietrele.

îmi car din fântână ziua în pumni,

de sete, de dor, de iubire,

de necazul dragostelor. Desprinse

din cojile lor rănile se adâncesc,

caravană de răni se fac,

eu aduc deşertul de leac.

gânduri - horbotă de cer.

în ajun de întâmplările

s-au săpat puţuri după doruri.

adânc, dosnic, în mine stinghere,

de capul lor vise-fecioare

joacă uitate în văzul lumii podelele.

vadul morii - la cotitura dorinţei.

vadul - subţioară de cosmos.

din spate împins,

cerul lăcuit în nedeprins

călătoreşte pe jos

prin stepe de iubiri.

ION  LAZU

80 de milioane de oameni vorbesc limba româna, in Asia!

Lucian Cueşdean: "Limba punjabi, din India, are 2.000 de cuvinte curat
româneşti, iar multe altele seamănă foarte mult cu ale noastre. Asta
pentru că ei sunt urmaşii unui trib getic, ca şi noi, deşi distanţa
dintre români şi punjabi este de 4.500 de kilometri", scrie Sorin
Golea.
Noi am învăţat la şcoală că daco-geţii ar fi fost o ramură a neamului
tracic, care trăia exclusiv în Dacia, pe actualul teritoriu al
României şi care vorbea o limbă diferită de latină. Imperiul Roman a
cucerit Dacia, iar daco-geţii ar fi renunţat parţial la limba lor
pentru a învăţa vorbirea cuceritorilor.
Din combinaţia acestora ar fi apărut, în timp, româna.

După 20 de ani de studiu, dr. Lucian Cueşdean a ajuns la concluzia că
această teorie este falsă, anuntahotinfo.ro<http://
hotinfo.ro/incredibil-in-asia- 80-000-000-de-oameni-vorbesc-
limba-romana/>.
Cueşdean spune că triburile getice, sub diferite nume, ocupau o arie
geografică vastă, din Europa Centrală până în Asia, aproape de China
şi de India.
Actuala populaţie punjabi, din nordul Indiei, de pildă, este urmaşa
unui trib de geţi localizaţi în Asia Centrală cu peste 2.500 de ani în
urmă.
Aceşti urmaşi ai geţilor vorbesc o limbă asemănătoare cu româna. Dar
multe din cuvintele punjabi comune cu româna sunt comune şi cu latina.
Problema este că acum 2.500 de ani nu exista Imperiul Roman. Asta
înseamnă că geţii vorbeau o limbă "latină" mult înainte de expansiunea
romană.

Războinicii geţi au urmaşi în India
"Am pornit de la informaţiile legate de marele trib al masageţilor,
atestat în centrul Asiei de către istoricii antici şi pomeniţi în
Evagrius Scholasticus, scris în secolul VI d.Hr. şi tradus în formula
Ecclesiastical History de către E. Walford în 1846, din care citez:

"Am plecat pe urmele acestei populaţii, Marii Jats. Chinezii îi numeau
Yueci, adică Geţi, consemnând dominaţia lor în Punjabi."

Deci, geţii au trăit cândva în Punjabi. De reţinut: neamurile
geto-dacice vorbeau aceeaşi limbă, după cum spune geograful antic
Strabon (60 î.Hr.-26 d.Hr.), adică de la Carpaţi până în centrul
Asiei", ne-a spus Lucian Cueşdean.

Dacă geţii au stăpânit teritorii din Europa până în Asia, dacă
populaţia punjabi este o urmaşă a acestora, iar românii sunt, la
rândul lor, urmaşi ai geţilor, dr. Cueşdean a fost curios să vadă dacă
există vreo legătură lingvistică între noi şi ei, comparând cuvintele
din cele două limbi.
"După 20 de ani de studiu, am ajuns la concluzia că cele 80 de
milioane de persoane ale comunităţii punjabi vorbesc o română arhaică.
Au 2.000 de cuvinte identice, multe din ele comune şi cu latina. Dar
dacă punjabi este o limbă vorbită cândva de geţi, înseamnă că
neamurile getice vorbeau o limbă înainte de apariţia Imperiului Roman.
De unde rezultă că limba română e mai veche decât latina."

Concluzia e că într-un trecut imemorial exista o singură limbă
europeană, cel mai probabil româna arhaică, sau getodaca, şi care
printr-o serie de migraţii şi modificări a născut toate limbile numite
indo-europene, printre care şi latina. Iar războiul dacoroman a fost
unul fratricid.

Până în ziua de azi se vorbeşte româna sau aromâna din nordul Mării
Adriatice, până la Volga. Mai mult, în Kazahstan sunt acum, oficial,
20.000 de vorbitori de limbă română", spune Cueşdean.

ILIE  SERBANESCU

Odraslele

>  Cei care s-au aflat la "butoanele" banilor publici în ultimii
> >> 25 ani, mulți dintre ei aflați acum după gratii, sau
> >> de-abia scăpați de acolo, ne lasă moștenire ceea ce noi
> >> am numit "next generation". Adică
> >> progeniturile lor - bogații cu averi deja spălate.
> >> Lista este incredibil de lungă. De la băiatul lui
> >> Hrebenciuc și fata lui Videanu până la cei doi
> >> puișori cu dinți sănătoși, pregătiți pentru
> >> ros, dăruiți nației române de soții Dana și
> >> Adrian Năstase.      

> >> Dacă DNA n-ar fi declanșat ceea ce a declanșat, pentru

> >> mulți dintre acești tineri lupișori erau deja
> >> pregătite manete calde la tabloul de bord
> >> al Puterii.De pildă, Andrei Hrebenciuc era
> >> deja invitat pe post de mare geniu financiar pe la
> >> televiziuni. Iar Andrei Năstase începuse deja să
> >> încălzească scaunele prin platoul Latrinei3…        

> >> Să nu mai vorbim că aproape toți și-au făcut studiile pe bani grei

> >> în străinătate…Fiul lui Theodor Stolojan, Vlad,
> >> și-a făcut un doctorat la Cambridge, în fizică
> >> atomică - o excepție, iar fiica, Ada, și-a făcut
> >> studiile superioare în Anglia, iar pe cele
> >> postuniversitare, de consultanță financiară, în
> >> Belgia. Un alt premier, Radu Vasile,
> >> și-a trimis fiul, pe Tudor, tot la Paris.
> >> Predecesorul său, Victor
> >> Ciorbea, se poate mândri că fiica sa, Oana,
> >> a absolvit același colegiu american ca și
> >> odrasla fostulului președinte SUA, Bill Clinton,
> >> iar Mugur Isărescu nu a rupt nici el
> >> tradiția, Lăcrămioara Isărescu studiind tot în

> >> SUA. Câteva exemple :       

> >>Alex Rus. Este fiul ministrului Transporturilor, Ioan Rus.

> >> Când a împlinit 24 de ani a primit cadou de la tatăl
> >> său un hotel în Cluj Napoca: Hotelul Meridian,
> >> preluat de seniorul Rus de la Ioan Morar, fostul șef
> >> al Romsilva, printr-o schemă complicată relatată de
> >> presă. Juniorul a mai deținut până în martie și o
> >> cafenea în Cluj, Arts Caffe, vândută în martie unui
> >> lanț de cafenele. Pe pagina de Facebook postează
> >> fotografii de la piscina familiei și din călătoriile
> >> dese la Monaco și pe coasta amalfitană, împreună cu
> >> prietena sa, Denisa Pascu,
> >> fotomodel.     
> >> Alexandru Vanghelie. A fost trimis de tatăl său să
> >> studieze la o universitate din Boston, unde taxa de
> >> școlarizare depășește 50 000 de dolari pe
> >> an. Locuiește într-un apartament a cărui chirie
> >> depășește și ea aceeași sumă, însă juniorul
> >> primarului aflat în arest nu pare să aprecieze
> >> eforturile financiare făcute de tatăl său. Judecând
> >> după activitatea de pe Facebook, Vanghelie junior a
> >> făcut o pasiune pentru culturism și substanțele
> >> chimice folosite pentru umflarea mușchilor.
> >>        Ilinca Nichita - Fiica primarului Gheorghe Nichita, care a
> >> organizat pentru ea, în toamna lui 2014, o nuntă
> >> fastuoasă la care au participat toți șefii PSD, în
> >> frunte cu Victor Ponta. Ilinca Nichita este notar
> >> și, după nuntă, presa din Iași a scris că
> >> primăria tatălui său i-a acordat autorizație de
> >> construcție pentru un birou notarial în centrul
> >> orașului.
> >>        Alexandra Dragnea. Fiica fostului vicepremier Liviu Dragnea a
> >> devenit celebră atunci când l-a lăsat pe iubitul
> >> său cântăreț (Alex Mațaev) să filmeze un
> >> videoclip exact acasă la Liviu Dragnea, permițînd
> >> publicului să vadă cum arată proprietatea uriașă a
> >> familiei liderului PSD, numai suprafața construită a
> >> casei depășind 1300 de metri pătrați. Alexandra a
> >> devenit o vedetă în tabloide, paparazzi permițînd
> >> electoratului să vadă că la vîrsta sa frageda are
> >> deja un automobil de lux.
> >>        Mihnea și Andrei Năstase. Fiul cel mic al fostului premier
> >> Adrian Năstase studiază economia la Londra, un oraș
> >> deloc ieftin, după cum se știe. Fratele său, Andrei,
> >> a învățat tot economie, dar în Italia, după care
> >> s-a întors în țară pentru a se ocupa de restaurantul
> >> Bonton din Herăstrău. Și-a deschis în 2013 un club
> >> și la Neptun.
> >>      Agathe Blaga.
> >> Fiica lui Vasile Blaga este un nume la modă pentru că
> >> exact în urmă cu 3 zile soțul său a fost arestat
> >> într-un dosar de evaziune fiscală cu un prejudiciu de
> >> 600 de mii de euro. Agathe Blaga avea stofă de vedetă
> >> de multă vreme, presa scriind în ultimii ani despre
> >> contractele pe care le-a primit firma soțului său de la stat
> >>      Diana Videanu. Fata lui Adriean Videanu, o obișnuită a
> >> cafenelelor de fițe de pe Dorobanți și a magazinelor
> >> scumpe, este pregătită de tatăl său pentru a prelua
> >> afacerea Titan Mar. A studiat și ea tot la Londra dar
> >> ceea ce a făcut-o remarcată de presă au fost
> >> ceasul Hublot de 15 000 de euro și poșeta Hermes
> >> de 7000 de euro
> >>      Ana și Alexandru Geoană. Fiica cea mică a lui Mircea
> >> Geoană învață în America, la Universitatea
> >> Pennsylvania, unde taxele și cazarea costă în jur de
> >> 50 000 de euro pe an. Și fratele ei,
> >> Alexandru, studiază tot în America, la Stern Business
> >> School, unde costurile se ridică tot la nivelul celor
> >> pentru sora sa. Ana este însă deja celebră în
> >> România, datorită pictorialelor pentru diverse
> >> reviste.O listă aproximativă
> >> 1. Andrei Hrebenciuc
> >>  2.Vlad Cosma
> >> 3. Răducu Mazăre
> >> 4. Victor și Andrei Berceanu
> >> 5. Elena și Ioana Băsescu
> >> 6.Daciana Sârbu
> >> 7. Alin Petrache. Un caz
> >> aparte. A ajuns, cu forceps-ul PSD, șeful Comitetului
> >> Olimpic Român. Alin Petrache. Fiul lui Adrian Ionel
> >> Petrache, celebrul om de afaceri din grupul
> >> Petrache-Bittner-Cocoş care a gravitat când în jurul
> >> lui Adrian Năstase, când al PDL.
> >> „Am intrat în politică pentru că îmi doresc să schimb
> >> lucrurile în sportul românesc. N-am
> >> înţeles niciodată legătura pe care oamenii o fac
> >> între mine şi tatăl meu. Îl iubesc, îl respect,
> >> dar eu sunt eu. Pregătirea mea e pe sport. Nu mai sunt
> >> de mult timp băiatul lui tata şi nu ştiu dacă am fost
> >> vreodată. Absolut deloc nu mizez pe nume în
> >> politică”, spune Petrache. Alin Petrache, rugbyst de
> >> performanţă şi absolvent de master la Colegiul
> >> Naţional de Apărare, a lucrat numai în
> >> administraţia de stat, de la Comitetul Olimpic Român,
> >> la Federaţia de Rugby, până la ANST. Este însă un
> >> înstărit moştenitor. Numai ceasurile pe care le poartă
> >> valorează, potrivit propriei estimări din
> >>  declaraţia de avere, 67.000 de
> >> euro.    „Sunt un om
> >> normal. Am o casă, un apartament, o maşină
> >> personală şi cam atât”, face Petrache o socoteală
> >> sumară când este întrebat. Declaraţia sa de avere
> >> aduce însă câteva completări: la 36 de ani, are
> >> 8 terenuri agricole sau forestiere, trei apartamente
> >> şi o casă în Bucureşti, toate moştenite sau

> >> primite prin donaţie.

         Ilie Șerbănescu: DURERE !

> >> Scrisoare deschisă către toți românii     
> >> Aici m-am născut, mi-am petrecut
> >> copilăria, mi-am făcut studiile și am muncit pînă
> >> cînd am ieșit la pensie. Am muncit 42 de ani din
> >> care 22 pentru propășirea socialismului și 20 pentru
> >> revenirea capitalismului ..  Acum sînt la pensie.
> >> Să nu credeți cumva că m-am pricopsit
> >> .Chivernisesc banii în primul rînd pentru plată
> >> facturilor, curentul electric, gaze, apa curentă,
> >> cablu tv, internet, telefon și cîte
> >> altele. Tot uitindu-mă prin facturi am observant
> >> că eu, ca și dumneavoastră, ca          -
> >> plătesc apa la o companie numită Apa Nova care e o
> >> companie frantuzească dar îmi vinde apă românească
> >> pentru că, cu siguranță, nu o aduce din Franța.
> >> Deci eu, atunci cînd fac duș sau cînd îmi fac un
> >> ceai, îl fac cu apă românească, dar bani mei pleacă în Franța.          -
> >> Curentul electric îl plătesc la o companie italiană
> >> numită Enel. Deci, cum am aprins un bec,
> >> am deschis o supapă prin care banii mei se
> >> scurg în Italia. Sînt convins că nici Enelul nu-mi vinde curent italian.          -
> >> Gazul metan îl plătesc la GDF Suez (Gaz de France
> >> Suez), firmă tot franțuzească ce îmi vinde mie și
> >> multor altora gaz metan românesc, dar banii noștri
> >> pleacă să se integreze în UE.          -
> >> Telefonul, indiferent că-l plătesc la Telecom,
> >> Vodafone, Orange sau Cosmote, îmi mai zboară din
> >> portofel niște bani către zări străine.       
> >> - Cablul TV și internetul le plătesc la RCS &
> >> RDS. ..Patronul lor, pe nume Zoltan Teszary, locuiește
> >> la Budapesta și nu știe nici el dacă e român sau
> >> Ce să va mai spun că, dacă bag benzină în
> >> rezervor, m-am integrat și cu mașina în Europa sau in Rusia
> >> Fereasca Dumnezeu de vreun
> >> împrumut la bancă, pe care mărturisesc că nu l-am
> >> făcut, dar sînt sigur că mulți au fost nevoiți
> >> să-l facă și acum plătesc dobînzi grele și
> >> comisioane către bănci străine fiindcă, în afară
> >> de CEC, nu mai e nici o banca românească.        -
> >> Dacă umplem coșul cu merinde la supermarket, iarăși
> >> aruncăm cu banii peste mări și țări fiindcă
> >> marfă e aproape 90% de import.     
> >> Deci .. Toată lumea consumă și nimeni nu mai produce
> >> nimic, iar banii românilor se scurg în
> >> afară țării. Recordul de a crește datoria publică
> >> la 30 miliarde de euro...ne apartine!   
> >> Cît mai poate dură o asemenea situație?   
> >> Dumnezeu să ne lumineze mintea!
> >> Cat timp vom mai putea trage apa la București ca sa facem plata
> >> la Paris, ca și pînă acum?

MIHAELA  MALEA  STROE

Miorița..., pleiada și gașca

Preliminarii

O plimbare prin labirintul de străzi, ulițe și fundături google mi-a oferit deunăzi o descoperire sinistră: există o asociație Anti-Miorița și o petiție (https://www.petitieonline.com/signatures/anti-miorita/start/0) inițiată de (chiar ei se prezintă astfel) „o mână de indivizi”. Indivizii își propun o „misiune” salvatoare de neam: „poporului român i s-a inoculat conceptul de acceptare a Invidiei, Resemnării, Lașității și Sacrificiului. Acest fapt ne aduce un real prejudiciu de mentalitate, evoluție și moralitate. Propunem înlocuirea acestui neajuns cu adevărate valori reformatoare precum Responsabilitate Civică, Curaj, Asumare, Unitate, Respect și Empatie. Campania pe care o desfășurăm are ca obiectiv scoaterea din programa școlară preuniversitară a baladei Miorița și a celorlalte opere care asigură continuitatea și perpetuarea principiilor acesteia”.

Sună a (nou) limbaj de lemn? Sună! Dar nu e vina indivizilor că nu înțeleg cum stau lucrurile (au dreptate într-o privință: Miorița este un text mult prea complex pentru a fi studiat în gimnaziu) și nici că, în contradicție (doar demagogică sau patologică deja?) cu ei înșiși, se dezic de „Responsabilitate Civică, Curaj, Asumare” etc... semnând petiția „anonimă” ca eroii caragialieni!

Tot un „curajos”, pitit bine după blog și pseudonim, un anume „pătrățosu”, scria încă din 2007: „Dacă ciobănaşul respectiv ar fi trăit în altă parte a lumii şi cineva i-ar fi atacat turmele, ar fi pus mîna pe sabie sau puşcă. Şi-ar fi apărat «ţara şi nevoile şi neamul», fără să dea în scrînteala de a se apuca să vorbească cu o biată oaie. Violent, dar consecvent! Ciobănaşul? Un smiorcăit fricos, laş, dar verbos nevoie mare!” (https://patratosu.wordpress.com/2007/08/09/miorita-laie-laie-bucalaie/). El însuși „verbos nevoie mare”, „pătrățosul” a pornit nervos și veros în vajnica lui „misiune” anti-mioritică mult înaintea „indivizilor” cu petiția. Ca un dulău ciobănesc căpiat care își confundă rostul: în loc să pună pe goană agresorii, latră, mârâie, își arată colții, dându-se la turmă și la păstorul pașnic. Și instigă subtil la violență, preferând ciobănașului înțelept unul „violent, dar consecvent!”

Manipulatori (sau să zic noua generație de „culturnici”?) sunt și alții: au ștaif, au „metodă”, sunt vizibili și au pornit războiul cu Miorița (respectiv cu așa-zisul „fatalism mioritic” inoculat – e teza lor de bază! – în școală) mai demult. Nu m-am învrednicit atunci să scriu, mulțumindu-mă să atrag elevilor mei atenția asupra nedreptății care i se face baladei și asupra interpretărilor tendențioase, răuvoitoare.

M-am întors, după coliziunea cu asociația antimioriticilor, asupra problemei și am căutat „fatalism mioritic” pe google: peste 15.500 de rezultate într-un sfert de secundă! Am selectat câteva articole și am constatat că, acelora cărora le stă în gât Miorița, li se potrivește-mănușă în (pseudo)argumentările lor o singură definiție a fatalismului: „Fatalismul neagă rolul activ al maselor în istorie, considerînd că intervenția omului în dezvoltarea societății este inutilă, că omul este o marionetă a legilor implacabile ale istoriei”. De ce tocmai această definiție? Întrucât ei acuză, că, din pricina baladei, vezi Doamne, poporul român este fatalist, nu „participă”, nu reacționează, nu se implică etc., etc. Definiția fatalismului potrivită perspectivei din care abordează ei „efectele” baladei a apărut în... DLRLC (1955-1957), preluată din „Lupta de clasă” (1953, nr. 9, 118). Pentru cine știe ce era „lupta de clasă” în acei ani, orice comentarii sunt de prisos.

Într-un articol din „Dilema veche” Ioana Bot perorează, imaginându-și un soi de monolog lăuntric al românilor: „Noi nu ne revoltăm, căci, precum ciobanul din Miorița…; noi nu respingem judecata nedreaptă, atacul dușman, pentru că nici ciobanul din Miorița…; noi nu credem sfaturilor specialiștilor (străini sau cel puțin școliți în străinătate), pentru că și ciobanul din Miorița...”  Modul acesta de abordare este ilar-tendențios. Parcă îi și vedem pe români, în decembrie 89, cugetând îndelung, recitind sau recitând pe îndelete Miorița și întrebându-se: „Să protestăm? Să nu protestăm? Ce-ar face baciul în locul nostru? Hai, totuși, să ieșim în stradă, să ne revoltăm, să nu fim fataliști! Și de-o fi să mor... Asta e! No, hai! Jos comunismul! Jos dictatura!” Mulți chiar au murit atunci. Precum se vede, pe unii dintre beneficiarii schimbării i-a lovit amnezia! Și dacă „mioriticii” anticomuniști din ’89 au fost deja uitați, cum să ajungă memoria scurtă a antimioriticilor până la aceia care, la începuturile visului bolșevic, au luptat pe viață și pe moarte, în munți, cu același dușman? Sau la aceia care s-au revoltat în noiembrie ’87 la Brașov? Sau la alte revolte și lupte grele, din istoria noastră încă și mai îndepărtată?

Pentru cei ce gândesc problema Mioriței în termenii Ioanei Bot, se impun câteva întrebări. Balada a fost descoperită pe la mijlocul secolului al XIX-lea. A durat ceva vreme până să pătrundă în manuale, să se generalizeze studierea ei... Cât de iute să fi „tulburat” creierele învățăceilor așa încât un întreg popor să devină, la unison, fatalist? Au fost românii mai răzvrătiți, năbădăioși, revendicativi înainte de a se studia la școală Miorița și – hopa! – s-au „înmuiat” tocmai de-atunci încoace?!

Ne mai îndeamnă Ioana Bot „Să nu mai vorbim cu oile, așadar.”, neștiind, pesemne, că „pătrățosul” i-a luat-o cu zece ani înainte în ridiculizarea penibilă a acestui așa-zis „obicei”. Coincidență să fie?

Mă întreb când, oare, acești binevoitori în a „corecta” obiceiuri nocive își vor extinde influențele și asupra culturii indice, pretinzându-le imperativ localnicilor să nu mai vorbească, să nu se mai confeseze copacului „șapte frunze”?

Sau ce-ar fi să exerseze întâi pe stradă, cu stăpânii de câini, pisici, papagali, hamsteri, să le pretindă sarcastic mai întâi acelora să nu vorbească dragilor animale de companie și-abia apoi, dacă scapă fără sudalme din acest exercițiu, să calce în anistorie, printre simboluri și alegorii?

În aceeași revistă... alt războinic (al luminii crepusculare... de la apus? Sau de la răsărit?): Florin Iaru, cu o miștocăreală de zile mari (și negre) la adresa Mioriței, la adresa „nefericitului cioban abulic” pe care îl teleportează forțat în contemporaneitate  („Ca să ajungi ăl mai primul de pe colinele blînde ale lui «deal-vale» trebuie să te zbați, să muncești, să te descurci. Trebuie să ai talent de antreprenor. Unde ați mai văzut antreprenori melancolici și fataliști? Poate doar la psihiatru!”). Dacă ar fi să i se răspundă în aceeași notă... „ludică”, replica ar fi simplă: „cine zice, ăla este!” (nefericit, abulic, melancolic...) Nu și fatalist – că domnul Iaru nu stă cu brațele cruciș așteptând judecata de apoi – îi apucă de brâu și pe cioban, și pe autorul anonim și colectiv, și pe Blaga... și unde nu mi ți-i izbește cu mânie (oops! era cât pe ce să zic „proletară”!) de oiștea carului literar postmodern până la... apus (de soare, desigur). 

Ar fi și o variantă mai nobilă, mai elegantă de răspuns (nu doar pentru Iaru). A scris Vianu Mureșan o carte bună intitulată Autoportrete în oglinzile cărților. „Autoportrete”, întrucât fiecare cititor se vede, în fond, pe sine în ce și mai cu seamă în cum citește. Se oglindește și se autoportretizează prin hermeneutica lecturii. Altfel spus, citești... după chipul și asemănarea ta.

„Nu recunosc în celebra baladă nimic din lumea noastră.” mai zice Iaru.

Ba da, cum să nu??! Sar în ochi asemănările! Aceeași invidie distructivă (ce atâta interes pentru Miorița?!), aceeași țintă a răufăcătorilor (păstorul „mai ortoman”, pașnic și înțelept), aceeași intenție criminală și de jaf, cu diferența că sunt mai mulți păcurari agresori, cu alte bâte la purtător...

În rest, atitudinea unei posterități demolatoare a fost de mult anticipată de Eminescu: „rele-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege”.

În orice caz, premisa de la care s-a pornit în războiul anti-Miorița este falsă... Cei care se plâng de clișee și manipulare nu fac altceva decât să manipuleze (pe cine or putea) instaurând propriile clișee, acestea din urmă, din păcate, anticulturale.

Au existat, în timp, (declanșate de opinia lui Jules Michelet privind „o trăsătură națională: resemnarea prea ușoară.”), polemici pe tema fatalismului mioritic, în care s-au angrenat cărturari de mare anvergură, polemici din care sau în urma cărora s-au născut eseuri, monografii și studii de ținută academică. Îi amintesc doar pe câțiva: D. Caracostea, Brăiloiu, Blaga, A. Fochi, Eliade, Steinhardt, C. Noica, Petru Ursache... De reținut aici, ca beneficiu cultural, și creațiile beletristice ale unor mari scriitori care au fructificat mituri fundamentale (Sadoveanu în „Baltagul”, Lucian Blaga în „Meșterul Manole”, Valeriu Anania în „Miorița” și „Meșterul Manole”...). E clar, pentru oricine privește obiectiv, că un text care a suscitat atâta interes prin complexitatea lui nu poate fi redus acum la un fel de rău național, decât dacă „noii” cititori refuză (pentru că așa e trendul și asta este direcția vânturilor politice) să pătrundă esențele. Sau poate nu sunt în stare să le pătrundă? Călinescu însuși este luat în colimator pentru că a desemnat Miorița drept mit fundamental și suspectat malițios că ar fi avut o „agendă subliminală” (Ioana Bot).

De la polemicile rodnice și civilizate, de factură culturală, privind atitudinea fatalistă sau nefatalistă a ciobănașului (nu e cazul să insistăm aici asupra lor), s-a ajuns în prezent la o crispare pătimașă, ranchiunoasă, deloc academică, nici măcar elegantă, ci duhnind de la o poștă a substrat politic: pro și anti Miorița. Nu se urmărește o dezbatere onestă, ci o incriminare fără drept de apel. Oare, brusc, după răzvrătirea masivă și nemioritică din 89, românii au (re?)devenit fataliști de nu mai ies în stradă să dărâme guverne fix când asta s-ar dori? Miorița e de vină?! Sau, după experiența postdecembristă, românii s-au blazat pentru că au ei (multe) alte motive, reale, nu literare, de blazare când vine vorba de guvernele noastre „democratice”? E mai înțelept să-și mai vadă și de rosturile lor zilnice, că, dacă ar fi să fie cum își doresc antimioriticii și cum ar merita cârmuitorii, ar însemna să protesteze non-stop, guvernare după guvernare... și-atunci să vezi „paralizie” națională!  

Ioana Bot inventează o sintagmă care, în pofida sarcasmului și vervei disprețuitoare față de oricine ar gândi altfel decât dumneaei, m-a cucerit: „comportamente mioritically corecte” (se subînțelege – comportamente nealiniate celor agreate și promovate oficial, aciuite sub umbrela lui „politically correct” și de-aici încolo e limpede că discursul autoarei vizează nu atât literatura/cultura, cât o atitudine socio-politică a „mioriticilor” de care ea e deeply nemulțumită). Frustrarea nu vine atât din pricină că norodul mioritc nu (mai) reacționează protestând, cât din pricină că nu reacționează atunci când s-ar dori asta din partea unora sau altora dintre cei aflați sau aspiranți la putere. Nu reacționează conform unei anumite expectative politice a momentului, nu participă la jocurile mlăștinoase ale politicienilor, și-atunci trebuie luat în vizor, etichetat, blamat, ridiculizat, acuzat, dezactivat, resetat... prin mijloace mult mai subtile decât un demodat kalashnikov.  O izbândă (mărunțică, dar izbândă) – asociația Anti-Miorița, „mâna de indivizi” care deja s-au lăsat resetați fără să știe lămurit cărui țel servesc.

Am căutat pe google un articol, un eseu – măcar unul! – bine structurat, elegant ca exprimare, semnat de un nume cu o reală rezonanță culturală, care să mă convingă de justețea concluziilor trase de antimioritici, să pot spune, citindu-l, „aferim, jos pălăria!”. N-am găsit nici o analiză consistentă, serioasă, cu argumente de natură etică și estetică, „pe text”, care să susțină credibil teza lor. Explicabilă această penurie, întrucât Miorița a devenit, pentru ei, din text complex, un pretext de răfuială cu propriul neam, concretizată în speculații, divagații și însăilări, majoritatea scrise arogant, agresiv sau în bășcălie, cu evidentă ostilitate și nedisimulat dispreț față de susținătorii altor opinii, pe principiul arhicunoscut: cine nu e cu noi, e împotriva noastră. Și toți aceia care vor cu înverșunare să scape definitiv de Miorița au un strămoș comun în Victor Eftimiu care declara (cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Fatalismul_mioritic) că el ar scoate balada „din toate cărțile de citire, întrucât cuprinde o monumentală lecție de lașitate, de renunțare”.

Dacă doar atât pricep unii din oferta extrem de bogată a textului, ce poți face?

Pentru a te putea măcar apropia de mituri așa cum se cuvine – cu bun-simț și cu interes, nu cu hodorogeală de buldozer fără frâne și cu circumvoluțiunile gri (cenușii ar fi de bine!) suflecate a încăierare și scandal – este nevoie de o minimă responsabilitate, de o doză de respect și de o – măcar incipientă – maturitate culturală.

Fatalism sau credință?

Trecând la miezul problemei, o întrebare care se impune firesc se referă la diferența dintre fatalism și credință. Ce înseamnă fiecare? În definițiile de dicționar ale celor doi termeni există parțiale suprapuneri, totuși se poate stabili o linie de demarcație destul de fermă. Pentru farmecul limbii, am ales definițiile din Scriban:

fatalízm n., pl. e (d. fatal; fr. -isme). Doctrină filosofică după care toate întîmplările îs hotărîte irevocabil din ainte de o putere unică și supranaturală (Dumnezeŭ). – Fatalizmu e unu din caracterele spirituluĭ musulmanilor, care, cu el, se consolează de cele maĭ marĭ nenorocirĭ. Și Româniĭ îs cam fataliștĭ, după cum se vede din proverbu: Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus. [...] (Scriban, 1939)

credínță f., pl. e (d. cred). Deplină convingere, opiniune: credință politică, religioasă. Fidelitate: credință în Dumnezeu, credință către (saŭ pentru) stăpîn. Încredere: credință în Dumnezeŭ). Păhăruțu cel dintîĭ pe care-l oferea domnuluĭ paharnicu. [...] Simbolu credințeĭ, crezu. (Scriban, 1939)

Dacă termenii ar fi sinonimi, ar însemna, implicit, că milioanele sau miliardele de credincioși de pe mapamond (indiferent de religie) sunt fataliști. Deci, după logica alambicată și în viziunea (postmodernă? și/sau politiza(n)tă?) a celor care îl învinuiesc pe baciul moldovean de smintirea neamului românesc prin exemplul fatalist pe care îl oferă, toți credincioșii lumii ar fi de blamat ca fataliști și numai adepții materialismului dialect și istoric sunt demni de laudă. Or, cum nu e vorba de sinonimie, baciul are o credință, fără să fie fatalist. E un fel de credincios genuin, nu în accepțiune dogmatică (balada nu oferă indicii în acest sens), crede într-o instanță superioară, într-o divinitate nenumită sau într-o „rânduială” cosmică, naturală care, fără să-i decidă integral destinul, ca în tragediile antice, fără să-i limiteze liberul-arbitru, poate interveni atunci când traseul lui terestru pare amenințat sau pecetluit.

Atitudinea ciobănașului nu este guvernată de pasivitatea lui „ce-o fi, o fi”, ci de meditativ-reflexivul (semn al înțelepciunii) „de-o fi”, din versul care decodifică înțelesurile subtile: „Și de-o fi să mor”.

Altfel spus, atitudinea lui este determinată de un condițional: dacă instanța superioară, în existența căreia crede, va îngădui sau nu înfăptuirea planului ucigaș al celorlalți doi baci, invidioși, nevolnici sufletește și hrăpăreți.

El discerne (apanajul înțelepților!) între moarte ca posibilitate/probabilitate (eventuală consecință a complotului de care află de la mioara năzdrăvană, moarte care ar putea, eventual, avea un timp prestabilit și cunoscut: chiar în acea zi, „la apus de soare”) și moarte ca certitudine absolută, ca imanență, ca episod existențial fulgurant (nu și final!) intrinsec condiției umane, episod al cărui minut îi rămâne, ca fiecărui muritor, necunoscut. Funcție de această distincție, baciul are cel puțin două opțiuni:

1. Să dea ascultare sfaturilor mioarei, să cheme câinii, să se pregătească de luptă, să-și apere cu îndârjire viața și avuția, bunurile pământene, să cheltuiască energie pentru a evita moartea plănuită de complotiști, moarte care, oricum, rămâne incertă, în sfera posibilului/probabilului (nu zăbovesc aici asupra nuanțelor semantice ale celor doi termeni, oricum nu se poate stabili în ce procent moartea posibilă este și probabilă).

2. Să se îngrijească de ceea ce se cuvine în perspectiva (mai apropiată ori mai îndepărtată, dar absolut certă) a morții imanente, căreia este absurd și inutil, așadar total neînțelept, să i te opui, întrucât ar însemna să te opui nu unor dușmani – ei înșiși vulnerabili, muritori, trecători –, ci propriei condiții, deja conștientizate și asumate ca atare.

Avertismentul primit de la mioară și faptul că planează, fie și numai ca idee, moartea imediată (azi, „la apus de soare”) funcționează aidoma unui memento mori care declanșează confruntarea, cel puțin mentală și emoțională, cu perspectiva morții certe, reale, de... cândva. În fond, nici nu contează dacă planul agresorilor reușește sau eșuează, contează că s-a produs și s-a statornicit limpezirea lăuntrică, s-a esențializat cunoașterea, s-au stabilit prioritățile și reperele valide, neperisabile, ale traseului existențial. În acest context, păstorul alege să-și facă testamentul – evident, un testament de natură spirituală, adică cel mai important. Gestul vine din firescul lucrurilor, dintr-o „rânduială” atemporală și aspațială a unei întregi umanități normale, armonioase, echilibrate, nu doar a unui neam, așa cum arată și Mircea Platon: „Ciobanul moldovean are grijă de ce ar putea lăsa în urmă. E ceea ce făcea orice om din societăţile patriarhale, ţărăneşti-aristocratice, fie el cavaler, răzeş sau samurai. Ceasul morţii e parte a unei vieţi trăite cum-se-cade. Omul care trăieşte după rânduială nu vrea să moară în ne-orânduială.  Nu e nimic fatalist aici, ci doar realist, responsabil şi iubitor”. (cf. https://alexandruracu.wordpress.com/2011/12/23/mircea-paton-miorita-irozii-si-nerozii/ ).

Spuneam că păstorul are cel puțin două opțiuni și alege liber să-și facă testamentul. Liberul-arbitru funcționează, nu-l refuză nimeni și nu i se refuză nimănui. Cred că Mihai Neamțu (și el, ca mulți, nedumerit și consternat de atitudinea baciului, după cum afirmă într-un articol al cărui ton, recunosc, este civilizat comparativ cu al altor autori) poate să renunțe la întrebările de amvon politic precum „De ce refuzăm liberul-arbitru?”, „de ce oare acceptarea morții e atât de rapidă (până în punctul în care liberul arbitru pare să fi dispărut)? [...] Care e rațiunea pentru care un tânăr înzestrat cu atâtea daruri nu vrea să lupte? [...] Nu înseamnă resemnarea și o complacere cu arbitrariul, violența sau nedreptatea flagrantă? În ce fel a marcat Miorița imaginarul colectiv al românilor de pretutindeni?”

Sunt eu însămi nedumerită și consternată, dar din alt motiv. Cum se face că, pentru un filosof și teolog (cu doctorat), a rămas total neînțeleasă problematica subtilă a morții și a alegerii libere pe care o face păstorul din baladă? Să deducem că un intelectual, dublu licențiat chiar în domeniu, cum este Mihai Neamțu,... doar se preface că nu înțelege, trădându-și sinele autentic din motive de... politically?!

Încă o dată „nimic nou sub soare”, vorba Ecclesiastului. Compromisuri  și incongruențe similare s-au mai văzut pe plaiurile noastre, într-o istorie nu prea îndepărtată, în căutarea, pe-atunci, a unor guri de... paradis bolșevic. Și Sadoveanu a semnat pactul cu diavolul. A trădat „Baltagul”, i-a trădat pe „Frații Jderi” și „Neamul Șoimăreștilor”, a trădat „Țara de dincolo de negură”, și-a trădat talentul, s-a înfrățit cu „Mitrea Cocor”, s-a aliniat la directivele politice ale momentului. Beniuc la fel. Și alții... Colocvial spus, „și-au dat cu firma-n cap”, s-au ticăloșit, că mare e, oricând, ispita unui trai îmbelșugat, a puterii de-o clipă și a măririi terestre. În fine, să te trădezi sau nu pe tine-însuți, până la urmă ține tot de liberul-arbitru.

Ciobănașul moldovean nu vrea să lupte? Poate că vrea, fără s-o și spună. Pentru cititorul atent la indiciile din text, devine limpede că mioara îl avertizează pe baci asupra unei intenții criminale („Vor să mi te-omoare”), nu îi servește o certitudine („O să mi te-omoare”). Iar din clipa rostirii replicii „Și de-o fi să mor”, conjuncția care introduce condiționala își extinde amprenta asupra a tot ce urmează, totul intră sub incidența ipoteticului. Balada rămâne o veritabilă operă modernă, din categoria opera aperta, cu deznodământ necunoscut: nu ni se spune – așadar nu știm! – dacă ciobanii pizmuitori l-au atacat sau nu pe cel moldovean, nu știm dacă el s-a apărat sau nu, nu știm dacă a fost ucis sau nu. Cel puțin din varianta consacrată a baladei, singura care – fiind cea studiată la școală – face obiectul acestei discuții, nu aflăm concret absolut nimic din ce s-ar mai fi putut întâmpla din momentul rostirii testamentului până „la apus de soare”. Cei care afirmă tendențios că baciul moldovean nu se împotrivește morții și atacatorilor își întemeiază teoria pe speculații, distorsionând interpretarea în sensul dorit de ei: ca să pună în evidență pasivitatea, resemnarea, fatalismul, toate relele epidemice (unii le consideră și „endemice”) care, zic ei, i-au contaminat pe români pornind de la pacientul zero – ciobănașul. N-au auzit, se pare, de „limitele interpretării” stabilite de Umberto Eco. Inventează, speculează, falsifică doar ca să-și atingă scopul incriminatoriu. Aplicând aceeași metodă, a speculației, ne-am putea imagina și că personajul învinovățit de antimioritici întâi și-a făcut testamentul, preventiv, procedând ca orice om cu mintea întreagă într-o astfel de împrejurare, apoi s-a pregătit de luptă și... chiar a biruit. Dacă e să fabulăm pe lângă text, cum fac detractorii baladei, se poate fabula oricât, în ambele sensuri! Oricum, întocmirea testamentului nu presupune, automat, renunțarea la luptă, iar faptul că ciobănașul nu declară că o să lupte nu înseamnă, obligatoriu, că va sta încremenit în așteptarea loviturii fatale. Pur și simplu nu știm ce va face.

De ce falsificatorii au ales să speculeze în sens negativ imaginea ciobănașului mioritic și să-l acuze de influențe nefaste asupra neamului din care se trage n-are rost să ne mai întrebăm, pentru că răspunsul ține de evidență. Au găsit și ei un... acar Păun care nici măcar nu le poate da personal o replică pe limba și pe înțelesul lor. Ia să fi sălășuit în baladă un cioban vârtos, cu frunte-ngustă, care, aflând de complot, s-ar fi pus mintenaș în fruntea turmei și, în loc să-și facă, blestematul, un testament atât de subtil și de filosofic, ar fi pus mâna pe ciomag și, în pas hotărât, ar fi început să cânte mobilizator „Hai la lupta cea mare! Rob cu rob să ne unim!” Ce lecție zdravănă de bravură și ce model incendiar ar fi dat el norodului! Și ce norod am fi avut noi acum!!! Întru totul pe placul antimioriticilor... Sau nu?! Păi nu, pentru că primii luați în vizorul bâtei revoltate, neresemnate și nefataliste, care nu cugetă întâi la rânduieli cosmice și la testamente de natură spirituală, ci reacționează rapid și ferm împotriva nedreptății și a dușmanilor, primii trași la răspundere ar fi fost chiar... antimioriticii îmbrăcați, ca lupul moralist, în piei de oaie, cu disprețul și calomniile lor la adresa... turmei.

Ar mai fi și alte întrebări pentru ei: toate persoanele (credincioase ori atee, indiferent de situarea lor geografică pe glob, indiferent de neam, rang ori convingeri politice) care își fac testamentul din timp, în virtutea aceluiași „de-o fi să mor” (azi, mâine, peste „n” ani...), sunt fataliste?! Le-o fi smintit și pe acelea tot ciobănașul nostru?!

Ori asta e măsura firească, luată de orice persoană lucidă care își conștientizează, înțelept, finitudinea și se preocupă de cui și ce lasă în urmă ca valori (îndeobște materiale, dar nu numai)?   

Se pare că, pentru belicoșii supărați cronic pe ciobănaș (unii se războiesc, caraghios, până și cu oaia, pe modelul personajelor din epopeea lui Ion Budai-Deleanu care se bat cu bivolii), sunt greu de înțeles simbolurile, alegoriile, personificările și sugestiile din baladă. Pesemne și mai greu, spre imposibil, le-ar fi să priceapă valențele inițiatice ale experienței morții, subliniate de Petru Ursache în amplul său studiu despre Miorița: „Moartea mai poate fi adevărată și reală când îndeplinește un rost; spre deosebire de moartea banală, comună. Omul ales, eroul tragic, «știe» să moară, experimentând propria-i existență dramatică, în sens inițiatic și în circumstanțe misterice, așa cum i-a fost dat, prin tradiție, și păstorului carpatic” (Miorița – dosarul mitologic al unei capodopere, p. 173). Iar dacă le înțeleg (pentru că nu poți fi literat sau specialist-filolog autentic fără să înțelegi măcar faptul că un text beletristic de valoarea Mioriței merită studiat onest, nu transformat în muniție anticulturală) și, înțelegându-le, totuși se exprimă atât de rudimentar, scopul lor real... este și mai limpede.

Seninătatea în fața morții... clișeu sau realitate?

Chiar dacă se vor zvârcoli din nou în lungi insomnii pseudoculturale cititorii „revoluționari” ai Mioriței, o să revin la ceea ce ei consideră a fi unul dintre clișeele hermeneutice expirate: seninătatea, liniștea, calmul pe care le manifestă ciobănașul în fața morții. Mai propriu spus – în proximitatea morții ca posibilitate și/sau ca imanență.

De regulă, această seninătate o dobândesc doar înțelepții și bine-credincioșii autentici (oricare ar fi religia lor).  Ea nu înseamnă, nici pe departe, resemnare, lașitate sau fatalism. Pesemne, dacă Michelet ar fi avut acces anticipat la descoperirile psihologiei moderne, n-ar mai fi citit Miorița în cheia „resemnării prea ușoare”.

Concret, deși, după dicționar, verbele „a (te) resemna” și „a accepta” par sinonime, din punctul de vedere al psihologiei termenii se diferențiază substanțial. Iar atunci când analizăm o atitudine, un comportament –în speță atitudinea ciobănașului – interesează, desigur, mai mult substratul psihologic. Din această perspectivă, specialiștii în domeniu susțin că „Omul resemnat a renunțat să mai joace un anumit rol, fiind cu atenția orientată spre trecut. [...] Când te resemnezi, te supui unei probleme care știi că există, însă consideri că nu mai ai forța necesară pentru a mai face ceva. Emoția predominantă este de tristețe”.  Cine acceptă, „are atenția orientată la timpul prezent și vine dintr-o stare de pace. În acest caz, nu ești supus problemelor, ci te armonizezi cu ele, descoperind resurse în interiorul tău. [...] Rămâi prezent și atent la ceea ce se întâmplă în tine și-n jurul tău, iar din acest spațiu, de aici și acum, faci acțiunile necesare”. (Raluca Mureșan, http://entuziasm.ro/dezvoltare-personala/complacere-sau-resemnare-versus-acceptare/)

Baciul moldovean nici nu este trist, nici nu are atenția orientată spre trecut, nici nu consideră că nu mai are forță să acționeze, așadar nu este un resemnat! Starea lui de pace, de seninătate, se explică (iată, inclusiv științific!) prin faptul că s-a „armonizat” cu problema morții imanente (o „problemă” insolubilă comună, de altfel, tuturor viețuitorilor pământeni), a conștientizat-o și acționează în consecință – își face, simplu, firesc, testamentul, fără să dramatizeze, fără să se lamenteze, fără să se revolte, fără întrebări inutile și liber de orice resentimente față de prezumtivii ucigași. Această detașare totală de ceea ce Petru Ursache numește „emoție păguboasă” asigură un triumf de altă natură decât afectiv-biologică: „statutul de om cultural este salvat, umanitatea se poate reorganiza cu chibzuință, în condițiile în care viețuiește și pe care și le asumă curajos” (Miorița – dosarul mitologic al unei capodopere, p. 125). Totuși, baciul păstrează ceea ce aș numi emoția altruistă, izvorâtă din dragoste și manifestată prin grija de a-și ocroti mama de durerea pierderii fiului, motiv pentru care îi cere mioarei – sub incidența aceluiași condițional /ipotetic „de-o fi să mor” – să-i spună măicuței de nuntă, dar să-i ascundă detaliul stelei căzătoare – indiciul trecerii lui ireversibile din lumea de aici în lumea de dincolo. La asta se adaugă dorința lui de a fi îngropat în apropierea turmei pe care a păstorit-o cu pricepere, cu vrednicie și cu drag („În strunga de oi/ Să fiu tot cu voi”) și a câinilor care l-au slujit cu fidelitate. Deși discuția aici nu se poartă din perspectiva apartenenței la o religie anume, ci din aceea a credinței cumva intrinseci firii umane, simbolistica păstorului care are grijă de turmă este creștină, iar dorința lui de a rămâne în vecinătatea turmei și de dincolo de moarte îmi amintește o scurtă notă din Jurnalul fericirii: „«Locul păstorului e lângă turma sa» – cuvinte săpate pe mormântul monseniorului Affre la catedrala Notre Dame”.

Despre acceptarea morții vorbește, în alți termeni, și Mircea Eliade: „Cât privește acceptarea morții, doar dintr-o perspectivă raționalistă poate fi considerată ca o probă de pasivitate sau de resemnare. În universul valorilor folclorice, atitudinea păstorului exprimă o decizie existențială mai profundă: «nu te poți apăra împotriva destinului cum nu te aperi împotriva dușmanului»; nu poți decât să impui o nouă semnificație consecințelor ineluctabile ale unui destin gata să se împlinească. Nu este vorba de un «fatalism», pentru că un fatalist nici măcar nu se crede capabil de a schimba semnificația a ceea ce i-a fost predestinat” (cf: https://ro.wikipedia.org/wiki/Fatalismul_mioritic).

Și iată că explicațiile științifice din domeniul psihologiei se pot întâlni fericit cu semnificațiile relevate prin hermeneutica onestă a textului literar. Împreună combat teoria – cel puțin bizară, dacă nu chiar deșucheată, menită să confuzioneze și să manipuleze „reformator” – conform căreia, chipurile, din cauza modelului comportamental din baladă și ca urmare a faptului că s-a studiat Miorița la școală – poporul român ar fi (devenit) fatalist. 

„Acceptarea nu înseamnă să refuzi schimbarea, ci să fii atent și prezent la viața ta și, din această stare de conștiință, să acționezi. Să acționezi, nu să reacționezi la ce ți se întâmplă!” mai spune, în articolul ei, psihologul Raluca Mureșan.

Or, tocmai asta și face baciul: nu doar că nu refuză schimbarea, o înfăptuiește. Având credință în justețea deciziei (oricare ar fi ea) instanței superioare, el acționează și conferă alte semnificații evenimentului, într-o împrejurare în care alții ar re-acționa (asmuțind câinii, punând mâna pe bâtă, lovindu-și agresorii). Părintele Nicolae Steinhardt notează în Jurnalul fericirii (2005, p. 365) tocmai această înfăptuire a schimbării, cu referire întâi la poporul român și abia apoi la baciul moldovean: „Poporul român e înzestrat cu o putere transfiguratorie ce-i permite să preschimbe întregul univers și să pătrundă în cosmosul liturgic (să participe la celebrarea liturgiei cosmice ar spune Maxim Mărturisitorul). [...] Ciobanul săvârșește o transmutație – le grand oeuvre al denigraților alchimiști –, își transformă nenorocirea în taină mistică. Înfrânge soarta. Dă un sens fast nefericirii, asumând-o nu ca eveniment istoric, personal, ci ca taină. Impune un sens atât absurdului vieții, cât și teroarei istoriei.” Ordinea referirilor nu este deloc întâmplătoare: doar dintr-un neam deja capabil de transmutații esențiale (de neînchipuit pentru cine a rămas captiv în clișeele – rigide și restrictive – de gândire materialist-dialectică, fie ea și cosmetizată), a putut să sublimeze ciobănașul, nicidecum invers, cum se canonesc să răstălmăcească și să pervertească înțelesurile antimioriticii! Conținutul baladei dovedește asta cu prisosință (desigur, dovada este accesibilă cui știe cu adevărat să citească, în nici un caz analfabeților funcțional produși, mai nou, de învățământul nostru „reformat”), fie și dacă ar fi să (re)discutăm numai taina nunții de proporții cosmice în care este transfigurată/transmutată moartea imanentă. Seninătatea și pacea se înstăpânesc și din aceea că ființează în cugetul ciobănașului credința profundă (străină ateilor marxiști) că moartea „ca dat existențial” (în expresia lui Petru Ursache) nu înseamnă sfârșit, ci deschidere spre alte dimensiuni și (a)percepții.

Apoi, întrucât ideea specificului național (veche, romantică, dar nu total perimată) e adesea invocată în relație cu Miorița și îi enervează foarte tare pe adversarii baladei, îi asigur că liniștea aceasta nu este „specific națională” și le ofer un calmant, o pastilă culturală anti-stress, citându-l pe părintele Nicolae Steinhardt: „liniștea dată creștinului este și ea întemeiată pe cunoaștere, întru nimic mai puțin decât cea dobândită prin budismul indian ori zen” (Jurnalul fericirii, 2005, p. 155).

În aceste condiții, să fii anti Miorița echivalează cu a fi un ins anticultural, înseamnă să fii – conștient sau nu, deliberat sau nu, la comandă sau nu – un fel de descendent jdanovist.

Nimic mai inadecvat și mai eronat decât a-l considera pe ciobănașul moldovean un model moral și comportamental care prejudiciază, contaminează, „paralizează” o nație întreagă, un „formator de opinie” (via manualele școlare) care trebuie exilat, anihilat, exorcizat... etc.

Dimpotrivă, la o lectură atentă, onestă și obiectivă, personajul se relevă ca fiind exemplar prin structura sufletească, prin suma calităților lui, dintre care cea mai de preț este înțelepciunea.

Iar dacă se pune problema să alegi între „comportamentul corect” cerut de general-umana (din păcate rară!) înțelepciune și „comportamentul corect” dictat de invariabil sinuoasa, perfida politică..., dacă nu ești oportunist, carierist, semidoct, politruc, dacă nu te sucești după cum bate tornada politică, adică dacă ești nesmintit în integritatea ființei tale, alegerea este ușoară: e de preferat „mioritically”..., comportamentul mioritic înțelept, cumpătat, pașnic.

Făcând un bilanț, se vede cu ochiul liber că toți aceia care au prețuit, cercetat și valorificat cum se cuvine balada/mitul sunt o pleiadă (rezistentă, chiar și în vremi de prigoană comunistă, prin cultură). O pleiadă luată acum, ca și în perioada proletcultistă, în răspăr, negată, minimalizată sau voit ignorată de unii..., de o – după limbajul adoptat – „mână” (misionară?) de indivizi asociați, aliniați, supuși cu temenele trendului,  dar foarte agresivi cu cine nu le cântă-n strună, o gașcă de „pătrățoși”, rezistentă la cultură. E (și) aici un déjà-vu, déjà connu.

Și, dacă tot se vorbește de manipulare, de agende subliminale, dacă și unii și alții (ne) manipulează, ne rămâne în continuare liberul arbitru: să ne alegem manipulatorii. Eu, personal, aleg pleiada. Cine dorește, poate să aleagă gașca. Fără nici o supărare. Suntem liberi..., nu?

Bibliografie selectivă:

Bot, Ioana, A vorbi cu oile, astăzi, în „Dilema veche”, nr. 686, 13-19 aprilie 2017

*Fatalismul mioritic, https://ro.wikipedia.org/wiki/Fatalismul_mioritic

Platon, M., https://alexandruracu.wordpress.com/2011/12/23/mircea-paton-miorita-irozii-si-nerozii/

Iaru, Florin, Miorița aroganților, în „Dilema veche”, nr. 686, 13-19 aprilie 2017 

Mureșan, Raluca, http://entuziasm.ro/dezvoltare-personala/complacere-sau-resemnare-versus-acceptare/

Mureșan, Vianu, Autoportrete în oglinzile cărților, Ed. Eikon, Buc., 2016

Neamțu, Mihai, Miorița. De ce refuzăm liberul-arbitru? https://mihailneamtu.org/2016/11/28/miorita-de-ce-refuzam-liberul-arbitru/

Steinhardt, Nicolae, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005

Ursache, Petru, Miorița – Dosarul mitologic al unei capodopere, ediție revăzută de autor, Ed. Eikon, Buc., 2015

                                               

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

                       

 REGIMUL TOTALITAR AL PROTOCOALELOR

                                                                 (partea a IV-a)

                                                   

   „Pentru că iudaismul este o religie a unei alegeri

   corporale inalienabile, nu foloseşte crezul ca principiu

   de excludere. Iudaismul tolerează erezii de tot felul.”

                              (David L. Blumenthal)

   O Europă, unde realitatea fiecărei naţiunii are întrupată gena religioasă, psihologia, spiritul ei creativ ce sunt adânc structurate întru comuniunea cu Dumnezeu, dezmembrată de naţionalismul popoarelor, poate conduce spre o Sahara a etniilor.

   Sinergia dintre naţiune dacică şi Dumnezeu, prin Elita spirituală, prin geniul creativ al Neamului, prin harul intuiţiei şi al cerului de genii, martiri şi sfinţi, poate da naştere celor mai ademenitoare opere profetice circumscrise teandricului românesc.

   Temelia şi Stâlpul unei Naţiuni întru dăinuirea veşnică sunt religia şi naţionalismul.

   Naţionalismul creştin-ortodox al dacoromânilor prin ambele sale naturi: etnică şi religioasă constitue temeiurile cele mai profunde ale creativităţii profetice ale comunităţii propriu-zise care, se revelează prin toată moştenirea sa: Gând, Cuvânt, Har, Rugă, Cânt, Umor, Faptă, Idee, Credinţă, Adevăr, Frumos, Divin, Uman, Jertfă, Dragoste, Realizare, Asumare, Responsabilitate, Înaintaşi, Străbuni, Strămoşi.

 Cu alte cuvinte: Românii cu Cerul şi Pământul lor întru Trecut-Prezent-Viitor. 

   „Naţionalismul este-şi lucrul acesta se ştie, de la Eminescu încoace-un act de creaţie spirituală. Conştiinţa de sine a unei comunităţi omeneşti, conştiinţa la o lungă participare istorică, şi mai ales valorificarea vieţii prin această participare-sunt acte de trăire spirituală.” (Mircea Eliade, Vremea, Aprilie,1937)

   În afara naţionalismului creştin-ortodox lumea se rostogoleşte spre o pantă abjectă, stupidă, grosolană şi cretină, vorba lui Conu Alecu Paleologu: „Suntem înconjuraţi de o degenerescenţă dusă până la animalitatea cea mai crasă.” (Ciprian Chirvasiu, „Destine fără noi”, Ed.Badea-2006)

   Doamne fereşte! Dacă România se prăbuşeşte definitiv, nădejdea e în Basarabia.

   „Dacă orice urmă de patriotism ar dispărea din România, există Basarabia. De acolo ne va veni scăparea.” (Mitropolit Antonie Plămădeală)

   Scena marii Drame a omenirii de astăzi a fost amplasată la încrucişarea dintre prăpădul capitalist şi comunismul catastrofic, împodobită în tragismul migraţiilor.

   Astăzi Europa trăieşte din plin „profeţia” lui Richard Kalergi: metişarea populaţiilor.

   El însuşi descendent dintr-o mamă japoneză-Mitsuko Aoyama şi un tată-Heinrich von Coudenhove Kalergi, diplomat austro-ungar şi-a pus sângele în mişcare...

   Mii de tineri de rasă mixtă se unesc anual prin căsătorii interrasiale, ori nu, producând urmaşi supranumiţi: „Copiii de Kalergi.”

   Dialectica lui Kalergi promovând mişcarea „Pan-Europeană”, n-a invocat un plan de excepţie, ci unul de normalitate. 

   Invaziile, migraţiile lumii islamice au pornit ca o stare de excepţie şi s-au aşezat ca o stare de normalitate. Deceniile de multiculturalitate politică desfăşurate pe o arenă deplină a toleranţei, doar din partea unei tabere, a transformat „Zonele interzise” în micro-state autonome sub suzeranitatea Shariei. Cruciaţii Mileniului Trei nu mai sunt creştini, ci musulmani. Minoritarii etnici, cetăţeni ai statului respectiv s-au unit cu emigranţii sosiţi ulterior în vederea constituirii statelor islamice independente, dar în interiorul naţiilor creştine.

   Cruciaţii musulmani au creat pe baza „epurării etnice”, respectiv a descreştinării populaţiei creştine faimosul Londonistan, prin care elaborează „Proiectul Emiratelor Islamice”, cucerind oraşele: Birmingham, Bradford, Derby, Dewsbury, Leeds, Leicester, Liverpool, Luton, Manchester, Sheffield, Tower Hamlets-Republica Islamică Tower Hamlets şi Waltham Forest.

   Franţa, nerămânând mai prejos adăposteşte peste 5 milioane de musulmani în 751 de „Zones urbaines sensibles”. Lyon, Marseille, Paris, Toulouse, au devenit noile Mecca/ Kaaba franceze.

   20% din populaţia capitalei Belgiei, Bruxelles este musulmană. În Germania fenomenul extinderii „Zonelor interzise creştinilor”, ia amploare uluitoare. Italia de asemenea se confruntă cu această „Cruciadă musulmană”, ca o replică mai târzie dată foştilor Cavaleri cruciaţi sprijiniţi de papalitate.

   Olanda păstoreşte peste 40 de zone la fel de interzise nemusulmanilor, precum: Amsterdam, Denventer, Leeuwarden, Maastricht, Rotterdam, Ultrecht...

  Ţara premiului Nobel se mândreşte la nivel european cu cea mai generoasă lege a emigrării. Goteborg şi Malmo au peste 25% populaţie musulmană.

   Imamul oraşului Malmo, Adly Abu Hajar se mândreşte cu: „Suedia este cel mai bun stat islamic din lume.” (G-ral (r) Aurel I. Rogojan, „Emiratele Occidentale Unite”, în „Ocupaţie fără tancuri şi soldaţi”-Ion Măldărăscu, Art-emis.ro; Soeren Kern, Emiratele Unite ale Europei de Vest, în Hudson New York)

   Varianta negativă a „integrării” care urmează o dinamică necreştină, nefirească deci, asigură rasei albe, genocidul/ antisemitismul alături de descreştinarea Europei.

   Are mare dreptate scriitorul israelian Yigal Ben-Nun care aprobă osteneala profetică a lui Kalergi şi într-un fel ne avertizează pe noi toţi creştinii: „Migraţia arabă a fost cel mai bun lucru care s-a întâmplat în Europa în ultimii 50 de ani. Arabii din Europa sunt un fapt de viaţă. E timpul să începem să acceptăm că nu există nici o modalitate de a bloca migrarea chinezilor, pakistanezilor sau arabilor în Europa... E adevărat, Europa nu va fi ceea ce a fost odată, dar asta e un lucru bun... Cu cât mai mulţi emigranţi din Africa şi Asia vor ajunge în Europa, cu atât mai bine va fi. Mai devreme sau mai târziu, copiii şi nepoţii lor se vor căsători cu veterani europeni, vor da naştere la metişi şi vor schimba demografia ţărilor. Europa va fi complet diferită de cea pe care o cunoaştem astăzi.” (Certitudinea, Anul 2, Nr. 10-2018)

   Cine va scăpa de fenomenul metişării? Singura rasă care nu şi-a profanat etnia: Iudeii circumcişi Legii vechi: „să nu se amestece cu alte neamuri”, ci doar să le stăpânească!, ar completa rabinul de astăzi.

   Pentru cine va fi mai bine metişarea Europei? Tot pentru singura rasă ultranaţionalistă care s-a conservat atât de milenar.

 Capitolul XIV: <<Când va fi sosit domnia noastră, nu vom recunoaşte nici o altă religie afară de aceea a Dumnezeului nostru unic, de care e legat destinul, deoarece noi suntem poporul ales, prin care chiar acest destin e unit cu soarta lumii. Din acest motiv va trebui să nimicim toate credinţele. Faptul că prin această nimicire a credinţei se sporeşte numărul ateilor din zilele noastre, nu ne va stânjeni străduinţele, ci va servi ca pildă generaţiilor care vor asculta predicile noastre asupra religiei lui Moise, al cărui sistem stoic şi bine conceput va fi izbutit să cucerească toate popoarele.>>

   Asumarea noţiunii de „popor ales”, însumează responsabilitatea de a fi ceea ce ţi-ai propus, adică deasupra lumii. Dacă mergem pe sinteza acestei asumări, atunci destinul „poporului ales” devine logic: Destinul omenirii.

   Cum „poporul ales” nu se poate creştina, atunci toate popoarele creştine şi necreştine pot deveni mozaice sau în cel mai bun caz subjugate.

   Domnia „poporului ales” nu înseamnă a stăpâni doar finanţele, comerţul, presa, ci şi cultura, religia, ştiinţa, şcoala, educaţia, comunităţile cu întreg patrimoniul lor tradiţional, material, spiritual.

                                  Directiva nr. 14

   „Când se va instaura domnia noastră nu vom recunoaşte nici o altă religie în afara celei care crede în Dumnezeul nostru (Iehova), de care este legat destinul nostru, pentru că noi evreii suntem poporul ales, prin care acest destin este legat cu evoluţia lumii. În consecinţă şi din acest motiv trebuie să distrugem orice altă religie. Dacă această distrugere va da naştere ateilor, noul stadiu de transformare nu ne va îngreuna planurile, ci va servi de exemplu pentru generaţiile următoare, care vor înţelege prezicerile noastre despre religia lui Moise, al cărui ingenios sistem stoic va sfârşi prin a cuceri toate popoarle.”

   Capitolul XV: <<Când vom începe în sfârşit să luăm puterea în mână, cu ajutorul loviturilor de Stat, pregătite în aceeaşi zi, şi după ce vom fi hotărât desfiinţarea tuturor guvernelor existente (iar până atunci va mai trece multă vreme, poate un veac întreg), vom căuta să împiedicăm uneltirile şi comploturile împotriva noastră...Vom publica o lege care va sili pe toţi foştii membri ai societăţilor secrete să părăsească Europa, centrul stăpânirii noastre. Hotărârile guvernului nostru vor fi definitive şi fără drept de apel.>>

   Relaţia iudeilor cu cea a creştinilor este invers proporţională cu ceea ce gândesc şi fac. Pe când primii dispreţuiesc succesele care sunt trecătoare în folosul impunerii planurilor unei lungi perioade de timp, creştinii sacrifică toate planurile lor care i-ar conduce la veşnicie, la aură deci, pentru succesele efemere ce le dă alura de iluzie.

                                  Directiva nr. 15

   „Când prin lovituri de stat pregătite peste tot pentru aceeaşi zi, după ce ne vom fi asigurat de neputinţa tuturor guvernelor existente (şi va mai trece încă mult timp, probabil un secol întreg, până să le vină momentul-socotind din 1892), în sfârşit vom începe să domnim, vom verifica atent să nu existe comploturi împotriva noastră...

Vom vota o lege prin care toţi membrii vechilor organizaţii secrete vor fi obligaţi să părăsească Europa, centrul guvernului nostru. Hotărârile puterii noastre vor fi ferme şi fără drept de apel.”

   Capitolul XVI: <<Cu scopul de a nimici toate forţele colective în afară de ale noastre, vom desfiinţa Universităţile, prima etapă a colectivismului, şi vom întemeia altele într-un nou spirit. Conducătorii şi profesorii lor vor fi pregătiţi în taină pentru opera lor, prin programe de acţiune secrete şi amănunţite, de la care nu se vor putea abate întru nimic. Vor fi numiţi cu o deosebită băgare de seamă şi vor fi în întregime dependenţi de guvernământ...Vom înlocui clasicismul, ca şi orice studiu al istoriei vechi...Vom şterge din amintirea oamenilor toate faptele veacurilor apuse, care nu ne sunt plăcute, nepăstrând decât pe acelea care zugrăvesc greşelile guvernelor creştine.>>

   Ce este vital acum pentru Istoria naţională? Absenţa ei, manualele alternative, fără trecut glorios şi dacă se poate scoaterea în relief a viciilor, violenţei, căderilor, corupţiei, înfrângerilor, păcatelor, nonvalorilor, liberalismul, gloria comunismului, un alt Mihail Roller troglodit şi călău al Istoriei sau istorici care nu le pasă de Adevăr.

   Pentru unii Istoria a rămas o legendă. Pentru unul „este o poveste frumoasă”. Pentru cei mai mulţi însă nu mai există.

   Alături de aur şi presă, alte două mari puteri conduc la cucerirea unei naţii, a unor popoare: Învăţământul şi Educaţia care trebuiesc descreştinate şi convertite politic.

   Tocmai de aceea cei care tind să devină stăpânii lumii promulgă completa liberalizare a învăţământului sub toate treptele lui: de la Grădiniţă până la Universitate. Toate şcolile trebuie să devină autonome, liberale astfel încât să se cultive incultura, analfabetismul, ateismul, iresponsabilitatea, denigrarea valorilor, a Patriei, a Bisericii, politicianismul cronic, violenţa de orice natură, deligvenţa, sexualitatea, desfrâul, incestul, pedofilia, homosexualitatea, bădărănia, furtul, crima, laşitatea, minciuna, calomnia, camăta şi numai drepturile fără datorii sau obligaţii.

   Deviza „Aleşilor” pentru creştini: Trebuie şters totul: Trecut-Prezent şi Viitor!

                                Directiva nr. 16

   (Trebuie să precizez de la început că această directivă este aplicată aproape cuvânt cu cuvânt de iudeo-sionişti în toate ţările dominate de comunism.)

„Cu scopul de a distruge orice punct de adunare străin nouă, vom închide toate universităţile, care reprezintă principalul loc de reuniuni, inaugurând altele sub o formă nouă. Rectorii şi profesorii (ai noilor universităţi) vor fi pregătiţi în secret pentru treaba pe care o vor avea de făcut. Vom elimina din programa de învăţământ dreptul politic şi tot ce se referă la problemele politice. Din universităţi nu au voie să iasă tineri care să fie în stare să realizeze proiecte de legi constituţionale. Vom înlocui clasicismul şi orice studiu al istoriei antice-cu studiul progresului viitor. Vom şterge din memoria şi tradiţia oamenilor toate evenimentele care nu ne plac din secolele trecute, păstrându-le doar pe cele care arată greşelile guvernelor creştine.”

   Capitolul XVII: <<...Ne-am îngrijit deja să discredităm clasa preoţilor creştini şi să le dezorganizăm astfel misiunea, care ne-ar putea astăzi stânjeni mult. Înrâurirea ei asupra poporului scade din zi în zi...Vom aşeza puterea bisericească şi preoţimea, în nişte cadre atât de strâmte, încât înrâurirea lor va fi nulă faţă de aceea pe care au avut-o altădată. Când va veni momentul de a distruge pe vecie curtea papală, atunci degetul unei mâini nevăzute va arăta popoarelor această curte. Dar când popoarele se vor azvârli asupra ei, noi vom apărea ca apărători ai acestei curţi...Regimul nostru va fi apologia stăpânirii lui Vişnu, care îi serveşte de simbol; cele o sută de mâini ale noastre, vor ţine fiecare un resort al maşinii sociale.>>

   Ca să construieşti o Biserică, trebuie să ai şcoală, adică să fi trecut prin şcoală.

   Construind Biserica ai deja educaţie în Şcoală, învăţământul înnobilându-se.

   Dacă ai Şcoală şi Biserică atunci ai un popor luminat, credincios, omenos, harnic, cinstit, înţelept, jertfitor, iertător, cu dragoste de Neam şi Dumnezeu, adică de Frumos, cu bunăvoinţă faţă de alte naţii care sunt cuvincioase cu comunitatea ta.

   „Unicul scut al limbii şi religiei noastre este casa lui Dumnezeu. Toată şcoala românilor este biserica... şi numai sub scutul altarului avem pază a ne păstra limba şi datinile strămoşeşti.” (Mihăilă Gritta, 1762-1837, propietar roşien de mină de aur, ctitor a 7 biserici şi 7 şcoli)

   Sunt doar câţiva mari preoţi ortodocşi cu har care cresc, educă şi şcolesc comunităţi de ordinul sutelor de copii: nenăscuţi, născuţi, orfani, abandonaţi, lepădaţi de părinţi ori de stat, care fac cât Şcoala şi Biserica la un loc, ba chiar mai mult.

   Alţii, tot cu har şi cu inimă de Român ctitoresc asemeni marilor Voievozi cu darul poporului frumoase, înălţătoare şi majestuoase Biserici. Cinste lor!

   În rest cămătari pe toate drumurile şi prin toate lăcaşurile ctitorite de înaintaşi.

   Dacă ai dărâmat Şcoala, atunci cu siguranţă urmează distrugerea Bisericii, ajutând chiar creştinul pentru a se cuceri foarte uşor Cetatea Omeniei creştinului adevărat.

   Cele mai mari prigoane francmasonice de exterminare a Clerului au început cu Revoluţia Franceză, Revoluţia bolşevică, Războiul civil din Spania, ocuparea samavolnică a Regatului Român prin trădarea regelui Mihai, prin capitularea şi ocuparea necondiţionată de la 23 August 1944.

   Revoluţia Franceză a adus Cerului obolul sacrificiului raportat la Cler (cifrele sunt mai prejos de realitate): „lichidarea brutală a clerului... Din 70 000 de clerici (arhiepiscopi, episcopi şi preoţi), 46 000 au fost destituiţi, închişi sau exilaţi, apoi ucişi prin ghilotină, împuşcare sau înec.” (Ieronim Hristea, De la Steaua lui David la Steaua lui Rothschild. Ed. Ţara Noastră, Bucureşti-2004, p. 141)

   Revoluţia iudeo-bolşevică din Rusia raporta cu mândrie bilanţul jertfei Bisericii, ocupând locul I universal privind genocidul clerului: „din 900 de mănăstiri, 722 au fost rase de pe suprafaţa pământului, iar altele au fost transformate în depozite sau grajduri. Au fost ucişi 201 de arhiepiscopi, 1 219 preoţi.” (ibid., p. 177)

    În Războiul civil din Spania unde au participat şi insurgenţi-comunişti români, alogeni în frunte cu Walter Roman/ Erno Neulander, (fără cifre definitive), violări şi ucideri în rândul călugăriţelor, cu profanarea lor în sfintele lăcaşuri, cu „moaştele călugăriţelor Carmelite, pângărite..., aproape 20 000 de biserici au fost distruse sau prădate. Numărul preoţilor asasinaţi se ridică la aproape 16 000...” (ibid., p. 195)

   Drama Bisericii Ortodoxe Române între 1947-1964 s-a alăturat şi ea martiriului Creştinismului universal cu circa 34 de ierarhi prigoniţi, (Pr. prof. dr. Ioan Dură, Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române îndepărtaţi din Scaun şi trimişi în recluziune monastică de către autorităţile comuniste în anii 1944-1981. Bruxelles-Belgia), cu peste 6 000 de preoţi, monahi şi monahii ortodocşi vânturaţi prin închisorile, temniţele şi lagărele comuniste, cu preoţi ucişi şi prezbiterele aruncate în penitenciare sau pe drumuri din casele lor fără nici un sprijin.

   Numai în Colonia Galeş-cea a preoţilor de la Canalul Dunărea-Marea Neagră s-au înregistrat între 800-1000 de slujitori ortodocşi ai Altarului lui Hristos.

  

   Astăzi, la noi Şcoala şi Biserica sunt vraişte, înregistrându-se Recordul celor mai nepregătiţi învăţători, profesori şi a celor mai lacomi popi şi ierarhi francmasoni din întreaga istorie multimilenară a Daciei, respectiv a Valahiei Mari.

   Nimeni nu compromite mai bine Clerul Bisericii decât necredinţa şi avariţia lui, lipsa vocaţiei şi absenţa misiunii-virtuţi fundamentale slujirii lui Hristos.

                                 Directiva nr. 17

   „Am avut grijă să distrugem clasa preoţească creştină, influenţa ei şi să provocăm astfel eşecul misiunii sale, pentru că altfel chiar ne-ar fi putut deranja. Influenţa acestei clase asupra poporului scade de la o zi la alta. Vom limita clerul şi preoţii la un cerc atât de restrâns, încât influenţa lor va fi redusă la minim în comparaţie cu cea dinainte. Când va veni momentul pentru a distruge complet curtea papală, degetul unei mâini invizibile va arăta popoarelor spre această curte. Iar atunci când popoarele vor năvăli asupra ei, noi evreii ne vom înfăţişa drept apărătorii săi.

Doar Regele evreilor va fi adevăratul papă al lumii şi patriarhul bisericii internaţionale. Politica noastră va fi o reîncarnare a Domniei lui Vişnu, simbolul noastru. În fiecare dintre cele o sută de mâini ale noastre vom ţine o pârghie a mecanismului vieţii publice.”

   Capitolul XVIII: <<Când vom simţi necesitatea de a întări măsurile de apărare poliţienească, (care ruinează atât de repede prestigiul puterii), vom pune la cale dezordini fără nici un rost, manifestaţii de nemulţumire aţâţate de buni oratori. Cei care vor nutri aceleaşi simţăminte ca şi noi, se vor alătura lor.>>

   Poliţia comunităţii prezente este aproape în totalitate atee şi deci, nu poate servi Biserica Ortodoxă, fiindcă regimul ei actual nu mai este de mult creştin, ci liberal (comunism de centru) şi social-democrat (neocomunism de mijloc), prilej deosebit pentru ca „Aleşii” prin sistematica lor corupţie şi prin organizaţiile iniţiatice să dirijeze şi să manevreze după bunul plac poliţia. În loc să poarte cu demnitate uniforma şi să respecte siguranţa cetăţeanului şi ordinea societăţii, mulţi creştini de spoială şi pregătiţi de mântuială care sunt în această instituţie s-au frânt prin corupţie, devenind „cozi de topor” în legiunile Ocultei naţionale şi internaţionale.

                                Directiva nr. 18

„Când vom avea nevoie să întărim măsurile de securitate ale poliţiei, vom declanşa tulburări directe, prin manifestări de nemulţumire care vor fi provocate de oratori pricepuţi. Persoanele ce împărtăşesc aceleaşi sentimente li se vor alătura... Nu trebuie să uităm că renumele unei puteri scade atunci când se descoperă că împotriva sa au loc frecvente comploturi.”

   Este vital, urgent şi fulgerător un cutremur spiritual de cea mai înaltă magnitudine morală care să dărâme toate relele: ins, materie, omul autonom pentru a reface Totul în Bine: comunitatea creştină cu Omul frumos, creator, coslujitor al Creatorului.

   „Este necesară o revoluţie spirituală pentru reabilitarea omului şi o nouă întocmire a ordinii social-politice, sinteză a tot ceea ce aparţine condiţiei omului în noua epocă ce se deschide, ordine ce trebuie să cuprindă întreg patrimoniul istoric al umanităţii.”

   (Ernest Bernea, Dialectica spiritului modern. Ed. Vremea, Bucureşti-2007, p. 78)

   Nu este vina „Aleşilor” că revendică prea zelos Pământul. E vina celor care îl oferă.

   Mulţumim lui Dumnezeu-Iisus Hristos că nu revendică şi Cerul!

   * Sunt câteva voci, ce-i drept cam răguşite, betegite, fără autoritatea Adevărului, ci aşa „pur şi simplu” care contestă veridicitatea Protocoalelor Înţelepţilor Sionului.

   Dar cei care le susţin la modul absolut sunt însăşi iudeii, sioniştii, tocmai prin autenticitatea celor 24 de Directive secrete elaborate la Primul Congres Mondial Evreiesc din 1897, de la Basel-Eveţia, deci, la 124 de ani de la promulgarea lor, în care Protocoalele se regăsesc în totalitate şi aproape identic.

   Talmudul grăieşte imperativ de la sine!

   Este foarte adevărat că au existat victime şi suferinţe şi în rândul evreilor, care au fost anchetaţi, arestaţi, ucişi, deportaţi, dar cei care au dispus aceste acte criminale au fost dintre conaţionalii şi coreligionarii lor, care au creat sistemul absolutist, de dominaţie mondială şi care cu sau fără vrerea lor se mai întoarce câteodată şi împotriva părinţilor totalitari, a fanaticilor despoţi.

   Cine sunt autorii revoluţiilor şi războaielor mondiale francmasonice?

   (Disraeli, Coningsby, Londra-1844, p. 183)

   Cine a creat Zeul prostituţiei, l-a subjugat, exploatat şi apoi profanat?

    (Die Schicksale de Frauen, Lepzig-1840, p. 40)

   Cine a creat germenii dezbinării, trădării, vânzării, distrugerii şi nerecunoştiinţei ?

      („Arhivele israelite”, iunie 1867)

   Cine împroşcă frumuseţea Creaţiei divine şi pe cea a Omului cu mizeriile obscene?

    (Entschleierte Geheinmisse der Prostitution în Hamburg. Leipzig-1847, p. 84)

   Cine luptă împotriva ordinii Teocratice şi monarhice a omenirii?

   „Iluminaţii” şi „Aleşii”, predestinaţi zică-se de Talmudul rabinic!

   Ei se aflau şi în rândul francezilor, englezilor, americanilor, germanilor, sovieticilor, românilor chiar sus de tot la vârf, în NSDAP, NSFB, WVHA, RSHA, Gestapo, SA, SD, ND, SS; în CEKA, KGB, GRU, KI, NKGB/ INU, NKVD, MVD; în PMR, P.C. d.R., SSI, DPS, DGP, DGM, DGSP, DGSS, MAI, Trupele de Securitate...

   Evrei au avut însă şanşa Mişcării Sioniste care a avut o contribuţie salvatoare majoră, cum a fost şi cazul lui Israel Alon şi a conaţionalilor săi din Basarabia.

   Israel Alon s-a născut la Cernăuţi în 1912. Tatăl său posesor al unei vile centrale era coproprietar cu prinţul Mavrocordat al unei fabrici de mobilă, cu 300 de angajaţi, în Crasna-Ilshi. Când a început războiul în urma pactului Ribbentrop-Molotov (Stalin-Hitler), toţi patru evrei şi nu singurii, provocat deci tot de coreligioşii săi, dar dintre cei „Iluminaţi”, „Aleşi”, a venit prăpădul şi asupra familiei lui. „...NKVD-ul a deportat pe toţi bogătaşii din Cernăuţi, plus o parte din ţărani..., în jungla Vasugan... Acolo a murit tata şi toţi ţăranii deportaţi”... A supravieţuit dezertând, ajungând la Tomsk şi de acolo la Moscova. Un maior evreu l-a ajutat să plece noaptea cu trenul din gara Lvov spre Cernăuţi. Ţinta era însă Palestina. Astfel, a străbătut via Cernăuţi-Rădăuţi-Bucureşti-Varna. „Totul era aranjat de către Mişcarea Sionistă. Acolo, în portul Varna au stat două vapoare pentru evrei, Pan York şi Pan Crescent... Au fost mii de oameni. Mişcarea Sionistă a lucrat foarte tare.” Aceasta povesteşte la 92 de ani supravieţuitorul deportării, intervievat de Lucreţia Berzintu-Tel Aviv, în Revista Nautilus no.10, Mai 2018. Felicitări!

   Spre luare aminte însă!

    Teodosie Roman născut în Boiu hunedorean peste Mureş în 1892, din ţărani drepţi şi curaţi, a fost obligat să lupte pe front în prima conflagraţie, în armata imperială împotriva fraţilor săi români, ajungând în Galiţia, unde a stat 4 ani între zidurile unui lagăr rusesc. A doua conflagraţie mondială îl transformă pe Teodosie Roman în prizonier sovietic. „Nu de război, ci de lagăr. De acum pentru toată viaţa. 24 de ani va umbla cu cătuşe la mâini, cu căluşul în gură şi cu lanţuri la picioare.”

   (Dorel Neamţu, Născut în captivitate (1), în Dacia Nemuritoare, nr. 56-Aprilie 2018)

   Dar cu ceilalţi, cu zecile de milioane nevinovate din toate naţiile, închişi, torturaţi, omorâţi, doborâţi de plutoanele de execuţie, înecaţi, frânţi, deportaţi în lagăre rămânându-le oasele în gropile comune, în pământ străin, în Siberii de gheaţă şi de sânge care n-au beneficiat de Mişcarea Sionistă, cum rămâne?!

   Ori faptul că sunt creştini, vina le aparţine fiindcă zice Talmudul: <<Tobşebegoim harog!>>-„Trebuie să ucizi pe cei mai buni dintre goimi!” (Talmud Babli, Tr. Aboda-Zara, f.26.c.2, Los; Ven Soph., f.13, c.3.-; Rohling, L. cit. p.75, 94; Rachi Ad Exod., 14; Edit. Amsterdam 7; Solomon ben Sevet, citat de Ruppert, L. cit, p.22 şi urm.)

   Pe ei cine îi mai răscumpără? Pe ei cine îi mai plânge?

   Că şi plânsul şi ruga şi amintirea lor le-a fost/ le este şi le vor fi interzise!

   Pentru cei ucişi ai noştri, torturaţi, arşi de vii în crematorii, îngropaţi de vii, frânţi, ciopârţiţi, mutilaţi, profanaţi, pângăriţi, smulşi de pe băncile şcolilor, din spitale, din case, vânaţi zi şi noapte, înfometaţi, anchetaţi zi şi noapte, smulşi din profesii, de la catedre, de la altare, din  aule, din pământ, de pe pământ, din aer, de peste tot...

   Pentru ei nu există Dreptate?

   Pentru ei nu există Adevăr?

   Pentru ei nu există părinţi?

   Pentru ei nu există copii?

   Pentru ei nu există Patrie?

   Pentru ei nu există memorie?

   Pentru ei nu există odihnă?

   Pentru ei nu există cinstire?

   Pentru ei nu există recunoştiinţă?

   Pentru urmaşii lor nu există prezent şi viitor?

   Pentru ei există doar lacrimi şi iubire!

   Pentru ei există doar Neam, Cer şi Dumnezeu!

   Astăzi în Europa, în războiul dintre Coran şi Evanghelie câştigă Talmudul. De aceea Fiii lui Moise nutresc de veacuri simpatie şi admiraţie pentru Fiii lui Mahomed.

   (Luzzato; Notice sur Abou-Jousouf Hasdai ibn Schaprout, Paris-1852, in-8, p. 31.-Despre simpatia evreilor chiar pentru Teologia musulmană, v. Abu Jaafar ibn Tophail, Philosophus autodidactus sive Epistola, ed. Pocock. Oxonii, 1700, in-4; praefatio)

   Fidelitatea şi exactitatea cu care se împlineşte şi desăvârşeşte planul mondialist iudeo-sionist al Republicii Universale sau Imperiul „Aleşilor”, prevăzut în   Protocoalele-Directive ne lasă consternaţi: fără cuvinte!

   Compromisul dintre creştini şi iudei este unica soluţie!

   Convieţuirea dintre iudei şi creştini este singura disoluţie!

+ Sfântul şi Dreptul Iov; Cuv. Mamant, Pahomie şi Ilarion

* Fond de carte: Arhiva, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti